Artistul strazii (II)

Un artist al strazii… in aparenta, un om care sta pe un scaun intr-o piata si cinta, pentru citiva centi. Poti sa treci pe linga el fara sa-l observi, sau poti sa te opresti si sa-l asculti. L-am vazut odata in Munchen, la galeriile Kaufhof de linga Marienplatz… Sunetele se auzeau de departe, curgeau armonios si te indemnau sa te indrepti spre locul de unde venea muzica. Simpatic, cu parul lung, concentrat pe acordeonul lui, parea ca nu vedea nimic in jur. O explozie de sunete si de energie. Pina la un moment dat, cind intra intr-un dialog spumos cu publicul, zimbeste, gesticuleaza, isi explica muzica, povestete ceva despre o printesa care a plecat de la castel…

Dupa mult timp, l-am regasit pe youtube. Nu mai are parul lung, dar scinteia aia i-a ramas nechimbata in privire si din minii ii ies in continuare aceleasi sunete amestecate cu focuri de artificii si cu zgomotele pe care le face marea cind se sparge de mal. Privindu-l mai atent, am inteles ca nu e doar un artist al strazii si ca a ales strada ca punte de comunicare cu cei pentru care cinta.

Unii spun ca ar fi the best accordion player of the world.

Sa il invitam din nou pe scena pe domnul Ivan Hajek. Auditie placuta!

http://www.ivan-hajek.de/cds.htm

Mother Gaia

Mother Gaia, o exceptionala balada,in care cei de la Stratovarius abordeaza o muzica pozitiva si plina de sensibilitate. In ciuda aparentei veselii si energii, versurile scrise de Tolkki si Kotipelto sunt pline de melancolie. De fapt intreaga muzica are o aroma aparte de lirism – versurile sunt inspirate de iubire si de natura – toti membrii fiind preocupati de situatia ecologica a planetei. Auditie placuta!

Stratovarius

Stratovarius sunt una din cele mai semnificative trupe din aria heavy metal-ului melodic a anilor ‘90. Avand un sound dominat de melodicitatea decorativa baroc-malmsteeniana si de refrenele imnice de tip Helloween, au reusit sa se impuna generand totodata un intreg val de trupe ce au ales sa abordeze metalul melodic. In mai bine de 10 ani de prezenta intensa pe scena metalica, Stratovarius au redefinit practic standardele a ceea ce inseamna heavy metal melodic si, in plus, au construit alaturi de alte cateva trupe (Children of Bodom, Sonata Arctica, Nightwish) specificul unui metal tipic tarii celor 1000 de lacuri. Muzica Stratovarius, plina de optimism si de o vitalitate debordanta, care poate fi urata de cei mai inveterati misantropi, s-a constituit intr-unul din varfurile rock-ului modern.

Bazele au fost puse in 1982, sub numele de Black Water, de catre trei tineri finlandezi Tuomo Lassila (voce, tobe), Staffan Strahlman (chitara) si John Viherva (bas) porniti cu intentia de a face un heavy metal ca in anii ‘70, Deep Purple, Black Sabbath, fiind principalele influente alaturi de cativa compozitori clasici. In 1984, Tuomo Lassila decide schimbarea numelui in Stratovarius, un cuvant derivat de la Stratocaster (tip de chitara produs de Fender) si Stradivarius (tip de vioara manufacturata de italianul Stradivari, 1644 – 1737, la inceputul perioadei barocului italian). In 1985, Staffan si John pleaca, fiind inlocuiti de Jyrki Lentonen si un tanar de 18 ani, fan Ritchie Blackmore, pe nume Timo Tolkki, venit de la Road Block. Timo Tolkki canta de la 7 ani, fiind pasionat de chitara clasica a compozitorilor spanioli, precum si de compozitiile lui Paganini sau Bach. Cu prima componenta stabila, trupa isi incepe activitatea concertistica si inregistreaza primul demo in 1987 cu Timo Tolkki la voce. In 1989 trupa prinde un contract cu CBS si inregistreaza primul album “Fright night” in doar o saptamana, alaturi de noul membru, claparul Anti Ikkonen. Trebuie mentionat ca Tuomo Lassila era student la conservatorul din Helsinki. Trupa incerca sa imbine heavy metal-ul anilor ‘70 cu elemente ale muzicii clasice, dar albumul de debut este in cel mai bun caz, mediocru. Trupa are un sunet destul de banal, iar Tolkki este lipsit de calitati vocale. Insa cateva incercari de a imprima o anume originalitate exista, “False messiah” e un cantec reusit, iar “Fire dance” sau piesa de titlu arata ca ceva potential exista. Contractul cu CBS este reziliat, iar Jyrki Lentonen pleaca, basul fiind facut de Tolkki.

Trecusera deja 8 ani de la lansarea legendarului Malmsteen’s Rising Force ce dezvolta un foarte original stil de chitara de o clara inspiratie baroca (in privinta orchestrarii bogate, nu si a mesajului insa). Avand aceiasi mentori artistici – Ritchie Blackmore, Bach si Paganini – Timo Tolkki e receptiv si adopta aceeasi tipologie instrumentala baroca malmsteeniana bazata pe viteza si solistica cu multe detalii. In 1994, trupa lanseaza primul ei album cu adevarat original “Dreamspace” alaturi de talentatul basist Jari Kainulainen, ramans pana astazi in componenta trupei. Cele 14 piese arata o trupa matura, cu multa creativitate, constienta de propria valoare si gata de a-si incerca puterile in panteonul metalic. Exista piese in maniera Priest (“Shattered”), hit-uri rock melodice a la Europe sau Def Leppard (“Wings of tomorrow”) si balade, iar finalul albumului ofera un moment conceptual interesant dedicat misterului si explorarii necunoscutului “Thin ice” / “Atlantis” / “Abyss”. Trupa reuseste sa sustina primul turneu european si un foarte apreciat turneu japonez. In acelasi timp, Timo Tolkki isi duce la bun sfarsit un vis al tineretii, acela de a realiza un album solo. “Classical variations and themes” e o compilatie de piese vechi Stratovarius (“Fire dance suite” e din 1986) si preluari dupa compozitii celebre precum “Concerto de Aranjuez” de Joaquin Rodrigo, “Death of a swan” de Ceaikovski, “Greensleves” – cantec traditional irlandez sau “Capriccio in A minor” inspirata din Paganini. Albumul e destul de simplu, oferind putine lucruri celor pasionati de chitara, iar vocea lui Tolkki suna ca nuca in perete pe alocuri.

1995 este anul lansarii definitive Stratovarius prin albumul “Fourth dimension” ce il aduce in prim plan pe Timo Kotipelto, vocalist melodic foarte inspirat, in cea mai buna traditie a lui Michael Kiske. Este albumul ce completeaza stilul trupei, definit pe “Dreamspace” si prezentat sub motto-ul “Keeping the melody in metal”. “Stratovarius” – compozitie instrumentala plina de virtuozitate, ce deja poarta evident marca stilului Tolkki, devine imnul trupei, iar piese precum “Against the wind”, “Distant skies” sau “Galaxies” sunt adevarate hituri live. “Lord of wasteland” e singura compozitie speed de pe album, ceea ce e oarecum ciudat, avand in vedere ca are versuri dezolante.

Schimbarea din 1996 definitiveaza componenta actuala a trupei, fiind adusi legendarul baterist Jorg Michael si Jens Johansson la clape. Ambii muzicieni, cu experienta in diverse genuri si cu multe albume la activ, aduc ultima atingere necesara constructiei maiastre Stratovarius. Jorg Michael e un baterist experimentat trecut prin multe trupe de la punk la thrash, dintre care cele mai cunoscute sunt Avenger, Rage, Headhunter, Mekong Delta, Grave Digger sau Running Wild, iar Jens Johansson e claparul de pe primele Malmsteen si de pe cateva albume Dio de la sfaristul anilor ‘80. Jens, un tip pasionat de programare si componente electronice, a cantat pe aproximativ 30 de albume de diverse genuri: heavy metal, progresiv (Mastermind), muzica orchestrala (albume solo), experimental-electronica, aor, blues, rap, death metal, fusion, medieval (Blackmore’s night) avand o extraordinara disponibilitate artistica. Albumul “Episode” e o adevarat bomba de metal orchestral rapid cu influente progresive, fiind considerat de multi drept cea mai reusita productie Stratovarius. Solistica lui Jens devine de-acum complementara cu aceea a lui Tolkki definind acel “Finnish metal” tipic. Albumul este tras alaturi de un cor de 40 de persoane si de o orchestra de coarde de 20 de muzicieni, iar piese precum “Father time”, “Will the sun rise”, “Speed of light” sau “Tomorrow” devin emblematice pentru metal-ul melodic. Exista pe acest album o piesa extraordinara, ce reprezinta chintesenta universului Stratovarius, si anume “Stratosphere”. E o adevarata explozie de solistica pe chitara, o infuzie de energie in urechea ascultatorului unde Timo Tolkki isi foloseste tot arsenalul de abilitati chitaristice la o viteza de 1000 de km pe ora. Piesa sugereaza o continua cautare exprimata cu ajutorul imaginii artistice a zborului – o explorare a stratosferei – de catre un Icar ce se avanta tot mai sus cu o viteza ametitoare. E amuzant de stiut ca Tolkki are aviofobie (frica de zbor), de altfel el a compus si o piesa pe tema asta “Distant skies”. Albumul este un succes, obtinand aur in multe tari, vanzandu-se in 100 000 de exemplare numai in Japonia. Primul turneu mondial, numit “Episode” duce trupa prin toata Europa, Japonia si America de Sud.

In 1997, trupa isi incordeaza din nou puterile, inregistrand “Visions” la Noise, album ce ii plaseaza din prima pe locul 5 in topurile finlandeze, obtinand din nou aurul, ca in final sa atinga vanzari de 500 000 de exemplare. “Visions” e un album concept, bazat pe profetiile nostradamiene legate de sfarsitul lumii, interpretat de Stratovarius drept o catastrofa ecologico-nucleara alaturi exprimand dezumanizarea si desacralizarea umana. E unul din acele albume speciale pe care fiecare compozitie este o mica bijuterie. Liniile melodice sunt aproape hipnotice, excelent compuse si sustinute de scheletul puternic double bass al lui Jorg Michael. Piesa “Black diamond”, de exemplu, a fost inspirata de Bach, compusa initial pentru claviaturi si apoi transpusa in speed metal. Trebuie mentionat ca Tolkki si-a tras partile de chitara in doar 4 zile pentru a da un feeling spontan si cat mai sincer albumului. Versurile sunt foarte sincere si simple, iar trupa incearca sa asocieze un mesaj artistic fiecare compozitii. Excelente piese precum “Kiss of Judas”, “Paradise” sau “Legions” culmineaza cu un grand finale adus de “Visions” – un cantec de 10 minute ce trece prin toate starile Stratovarius, de la zbor chitaristic ametitor pana la momente de balada acustica plina de lirism. “Visions” reprezinta maximul din ceea ce ofera Stratovarius, fiind unul dintre cele mai ingenioase albume post “Keeper of the seven keys”.

Trupa face pe plac fanilor si lanseaza in 1998 dublul album live “Visions of Europe” cu peste 100 de minute trass in timpul turneului mediteranean, in Italia la Milano si in Grecia la Atena – unde trupa are popularitate maxima. Un album plin de hit-uri, cu sound impecabil si acompaniamentul constant al multimii. In Italia trupa are o asemenea popularitate incat este aleasa de mai multe magazine rock drept trupa anului. In cadrul festivalului de la Milano, chiar Helloween si Gamma Ray ajung sa cante in deschiderea lor. De acest festival este legata o intamplare neplacuta. Dupa Stratovarius urmau Pantera si Black Sabbath. Din cauza succesului pe care il au Stratovarius si a excitatiei pe care au dat-o celor 25 000 de oameni, managerul Pantera se infurie si forteaza pe cei de la sunet sa ii taie pe Stratovarius (“cut these sons of bitches off”). Pentru ca spectacolul lor a fost scurtat fata de programarea initiala, Timo Tolkki se intoarce pe scena si isi sparge chitara in fata multimii enervata de decizia celor din spatele scenei. Ca reactie de protest o buna parte din public s-a departat in timpul concertului Pantera.

“Destiny” (1998) deschide cea de-a treia perioada a muzicii Stratovarius. Trupa acorda mai putina atentie laturii progresive, iar proportia acelor solo-uri geniale precum “Holy vision” se diminueaza. Avem insa mai multa melodie si mai multe piese candidate la categoria hit-uri. In ciuda aparentei veselii si energii, versurile scrise de Tolkki si Kotipelto sunt pline de melancolie. De fapt intreaga muzica are o aroma aparte de lirism – versurile sunt inspirate de iubire si de natura – toti membrii fiind preocupati de situatia ecologica. Deja fiecare album se vinde extrem de bine, iar inca de la aparitie se intra pe primele pozitii in topuri. “Destiny” devine number 1 in Finlanda inca inainte de lansarea oficiala. Albumele sunt excelent realizate, iar in privinta sunetului: beton armat. Cu exceptia primelor 3 albume, Stratovarius a excelat la acest capitol. Timo Kotipelto e considerat drept cel mai bun vocalist al anului de numeroase publicatii rock, iar trupa este premiata de forurile muzicale finlandeze, fiind cel mai bun export cultural al tarii celor 1000 de lacuri.

2000 le aduce un contract cu Nuclear Blast, iar “Infinity” continua linia initiata pe “Destiny” – un metal foarte rapid si cu multa, foarte multa melodie – iar “Hunting high and low” e aleasa drept melodia anului de numeroase publicatii rock. “Mother Gaia”, o compozitie de 8 minute, e piesa de exceptie a albumului, cantata in deschiderea concertelor, ce abordeaza din nou o tema ecologica. Intre 2000 si 2001 trupa concerteaza intens, efectuand si un turneu foarte apreciat cu Sonata Arctica si Rhapsody in deschidere. Popularitatea Stratovarius este imensa pe tot teritoriul Europei, fiind cotata drept una din cele mai bune trupe de heavy metal atat datorita albumelor cat si show-urilor.

Ca urmare a succesului nebun si a obositoarelor turnee efectuate, muzicienii Stratovarius simt nevoia unei pauze de 2 ani, pana in 2003. Trupa lanseaza o compilatie de 77 minute cu piese rare, majoritatea lente si ceva preluari numita “Intermission”. Fiecare decide sa se ocupe de proiectele sale solo, iar de notat ar fi albumele Timo Tolkki si Timo Kotipelto. “Hymn to life” este cel de-al doilea album al lui Tolkki, el face chitara, basul, vocea, o parte din clape si productia, iar ca invitati sunt Michael Kiske, Kotipelto si Sharon den Adel (Within Temptation).

Foarte prolifica, in ianuarie 2003 trupa pregateste lansarea celui de-al noualea album, muzicienii sunt toti plini de energie si nu dau semne ca intentioneaza sa incheie povestea Stratovarius.

Endless zone – Pleaca

Iata o mostra de muzica romaneasca de calitate. Auditie placuta!

De mult

Demult, tare demult, am iubit o mica fata
E firesc, mi-a placut, era frumoasa,
Ca o floare de zapada.
Demult, tare demult
Ea imi daruia multa iubire
Si un suflet minunat
Si curat, ca zapada cand se cerne
Era viata mea si se numea… ANA
Ce nume simplu… iar eu, de-as fi stiut, ce va urma
Fugem din calea sa
Dar am uitat ce am avut
Si am ajuns indiferent
Si am pierdut-o ca pe un fulg,
Ce-n mana il pierzi, cand s-a topit
Cand mi-am dat seama ca am ranit,
Un suflet cald atata timp
Si c-am pierdut-o m-am intors ingenunchiat.
E prea tarziu…e prea tarziu…
Voi ce acum ma ascultati,
Mai mediati si nu uitati,
Ca-n dragoste, indiferenta-i ce-a mai grea,
Cu fiecare despartire,
O stea din cer se va desprinde,
Iar eu voi sti ca ati facut greseala mea… greseala mea.

Monica, cu Tudor Chirila, undeva in Vama, dupa un concert al trupei Vama Veche

Un interviu cu Dan Andrei Aldea – Partea III

21. Ce-au însemnat pentru tine perioadele “experimentale”, “Duhul aurului” si colaborarea cu Teatrul “Bulandra”?

Viata. Inspiratie. Munca alaturi de Dorin-Liviu Zaharia a fost foarte interesanta, iar omul te inspira prin simpla prezenta, darmite cînd mai si deschidea gura. Iar despre perioada de la “Bulandra” – a fost o mare scoala pentru noi. Mare, uriasa cinste sa fim acolo, cot la cot cu oamenii de frunte ai teatrului românesc. Nu oricine se poate lauda ca l-a avut pe Liviu Ciulei – cu care e o cinste pîna si sa respiri aerul în aceeasi încapere – ca regizor sau pe Toma Caragiu, domnul Rebengiuc, Mariana Mihut, Ogasanu, Motu Pittis… sa-i mai numesc?… ca parteneri de spectacol. Cred ca e cea mai mare cinste pe care am avut-o în viata mea.

22. Cautai “forme” noi de prezentare a muzicii sau erai si tu preocupat de ideea de “opera rock” care-i obseda pe Tudan, Brandes sau Covaci?

Nu cautam nimic, eu în general gaseam. Totul se nastea. Cum am mai spus, nu cred ca daca “intentionezi” sa creezi ceva într-un anumit fel, ceea ce creezi va fi mai bun. Poate cel mai clar a spus-o Worringer (citez din memorie): “Care e diferenta dintre MANIERISM si STIL? MANIERISM este ceea ce apare într-o opera de arta potrivit vointei creatorului ei, iar STIL este ceea ce apare fara voia lui, si de multe ori împotriva vointei lui”. Adînci cuvinte – cel putin pentru mine.

23. Au existat trupe de dincolo care-au inspirat anumite piese Sfinx?

Evident. De pilda, întregul disc “Zalmoxe” este într-un fel raspunsul nostru (imperfect, timid, din toata saracia noastra) la discul “Olias of Sunhillow” al lui Jon Anderson. Înca si astazi, pentru mine “Olias” este cel mai bun disc scos vreodata de cineva pe aceasta planeta.

24. În general, se poate vorbi despre o anumita “intelectualizare” a rock-ului românesc din perioada post “beat” si pâna la explozia “hard”?

Poate ca da; în orice caz, pe vremea aceea si noi, si publicul nostru, mai deschideam din cînd în cînd cîte o carte. 25. Care este povestea celebrei “scânduri muzicale” si a lui “bibi sinthesizer”? “Scîndura” poate fi auzita pe “Zalmoxe”, în piesa “Pestera”. Era scîndura de calcat rufe a sotiei mele. Din ea am construit ceva asemanator cu o combinatie de sitar si vina: lipisem un fretboard de ghitara pe partea de jos, unde sunetul de sitar era dat de niste pînze de bomfaier taiate si îndoite cu talent:-) – iar pe partea de sus aveam vreo treizeci de corzi “de simpatie”, care vibrau prin rezonanta. Cine ma vedea prin tramvai cu camasa necalcata, uite, acum stie de ce. “Bib-synthesizer” a fost o porecla a primului nostru synthesizer, construit de Bibi. “Ce, ei au Moog-synthesizer? Si noi îl avem pe al nostru: Bib-synthesizer!” . Legenda spune ca Bibi l-a construit împreuna cu mine. Nu e adevarat. Eu eram doar “omul de Hei-Rup!”…”Hai Bibane, baga mare! Bravo, asa e bine! Mai pune un condensator! Hai, mai iute, ca uite, mîine-poimîine primeste Spitzi de la Phoenix un synthesizer, ce, vrei sa aiba ei primii?” La primul concert cînd l-am folosit înca nici nu era gata, se dezacorda grav de tot de la temperatura, asa mare era graba. Pîna la coada, nici nu mai stiu daca Spitzi l-a primit pe al sau înaintea noastra, sau totusi al nostru a fost primul synth auzit vreodata în România. Nici Spitzi nu mai stie. Dar nici nu mai conteaza.

26. Tu, care în show erai destul de linistit, uneori aproape apatic, cântai si Balada lui Ciprian Porumbescu când evoluai cu vioara asezata pe spate. Ce reprezenta acest “numar”: o simpla demonstratie de virtuozitate sau o forma de protest scenic?

Eram si eu un “mistocar de Bucuresti”. Ce protest, vere? Cum a zis si Seneca: “Qui protest” … pentru cei mai criticarzi: de fapt este “Qui prodest” – dar semnul “” se cheama “emote” si înseamna bascalie. De fapt nici nu era o demonstratie de prea mare virtuozitate. La Conservator se faceau chestii si mai iscusite. Mai glumeam si noi cîteodata, viata era oricum trista.

27. Ce ascundeau desele evadari “belgiene” ale Sfinx-ului din perioada 1974 – ‘82: simple “suse” sau uneori erau si concerte sau turnee serioase?

Uite, sa-ti descriu cum arata, de pilda, “susa” de la Charleroi, ca sa-ti deschid si tie apetitul pentru asemenea “suse”. Sase luni de zile am cîntat într-un cabaret. De la 8 seara pîna la 6 dimineata. Zilnic. Fara zi libera. 10 ore în picioare. Încontinuu. Fara nici o pauza – cel mult 10 secunde între piese. Era interzis sa parasim scena, darmite sa fumam. Pe cine mai are chef de rîs, îl invit sa faca si el asemenea “suse”. Din acei sarmani bani agonisiti mi-am cumparat niste scule, sapun si hîrtie higienica. Aveam alta alegere?

28. Cam care ar fi “evenimentele” din “viata” Sfinx-ului care ar trebui amintite întotdeauna atunci când se scrie sau se vorbeste despre trupa?

Plecarea din trupa a lui Marian Toroimac. Pentru mine, Sfinx a murit în acel moment. Tot ce a urmat a fost o lunga agonie.

29. “Lume alba” a aparut mult mai târziu decât ne asteptam noi, cei care eram fani Sfinx, ca sa nu mai vorbim de “Zalmoxe”. Care au fost “culisele” celor doua albume? Este adevarat ca ele nu au fost acceptate în structura propusa de voi?

Cine mai stie oare? Planuri sînt multe întotdeauna si nici o data nu iese cum vrei. La “Zalmoxe” îmi amintesc de o lunga perioada de hartuiala cu cenzura. Ani de zile. Textul le era prea mistic si prea criptic… “Cine stie ce mesaje subversive or mai fi pe acolo?”. Aveau si oamenii dreptate, îsi aparau si ei pielea. Am cîntat “Zalmoxe” pe scena vreo doi ani, înainte de a primi aprobarea pentru disc.

30. Exista o preferinta a Electrecord-ului pentru anumite trupe? Ma gândeam acum nu neaparat la Savoy (care erau “pupilele” UTC-ului) dar si la Phoenix, Progresiv TM sau Metropol, care totusi erau rockeri “pe bune”!

N-am nici cea mai vaga idee.

Je T’aime

Si tot la recomandarea lui l34music (http://toddy.wordpress.com/), o alta piesa de exceptie, Lara Fabian cu “Je T’aime”. Multumesc l34music. Auditie placuta!

Lara Fabian

Lara Crokaert, her real name, was born on January 9th, 1970 in Etterbeek (Brussels). Her father is from Belgium and her mother from Sicily. Lara spent the first five years of her life in Sicily, near the Etna, gorgeous volcano, full of history. In 1975, back in Belgium, she followed her classes very seriously. On December 6th, 1978, On St Nicolas Day, she got her first call when her parents offered her a piano. For this young artist, the dream comes true. A piano… From this moment on, she could compose her first melodies and with her magic voice, she could perform songs she heard on the radio. In the meantime, she took her first singing classes. Her father helped her to perform in small show rooms in Brussels and its region. He also helped her to take part in amateurs contests. In 1986, by winning Le Tremplin de Bruxelles contest, she got the opportunity to record her first single. The song is entitled L’Aziza est en pleurs (with Il y avait on side B), dedicated to Daniel Balavoine.

500 copies of the disc were made. The producer Hubert Terheggen listened to two songs and he rushed to go and see the young artist, who was singing in a piano-bar, the Black Bottom, with Marc Lerchs (the composer of these two tracks). Hubert Terheggen asked her to take part in the Eurovision contest (1988), which takes part in Dublin: She performed for Luxemburg, a song entitled Croire. She finished 4th and that was the start of Lara’s career, an international career, since Croire has been translated in English (Trust) and German (Glaub). After the Eurovision, Lara recorded her second single, Je sais and for the first time, she went to Quebec in order to promote her song. It was love at first sight with this country. Back to Brussels, she had got only one thing on her mind: flying back over the Atlantic as fast as possible in order to seduce Quebec like she’d been seduced by this very country.

Meeting Rick Allison was really important for the rest of her career. One night, with a friend, Lara went to the Crescendo, a piano-bar in Brussels. Rick played very well the piano. Lara got close to him and when he started playing Summertime, she began singing. Their harmony was such that the two artists decided to quit everything and their Belgium life in order to have a try in Quebec.
	Her first cd came out in 1991 (produced by her father) and was greatly appreciated by everybody. Le jour où tu partiras and Qui pense à l’amour are two of the most important tracks. From then on, things went very fast: she was nominated at the Felix (the Canadian Victoires de la musique), she performed Laisse-moi rêver (Claude Pinoteau’s La neige et le feu soundtrack (1991)) and toured more all over Canada for two years.
In 1994, she launched her second album Carpe Diem (Leïla, Tu t’en vas, Je suis malade (Serge Lama)), which would be certified 3 times platinum and would be rewarded at the Felix and Junos (The Oscars of the music in English speaking Canada).

In 1996, few months after becoming Canadian citizen and having great success with her Tour Sentiments acoustiques, she was chosen by Walt Disney Studios to give her voice to Esmeralda in The Hunchback of Notre Dame. She recorded Pure, launched in Quebec in September and certified platinum in only two weeks time. On January 1997, Lara signed with Polydor. From this side of the Atlantic, the album was launched in June. Tout, Je t’aime, Humana and La Différence allowed Pure to become a great phenomenon: as a matter of fact, more than two million copies were to be sold in a few months.

The young singer appeared everywhere in the press, on Tv programs, on the scene of Le Stade de France with Johnny Hallyday, with the song Requiem pour un fou. Then, she went for a big tour in French speaking countries. On February 20th, on the scene of the Olympia, she received La Victoire de la Musique as the Revelation of the year. Lara has definitely now a great popularity and gets her wax doll in le Musée Grévin. Beginning of 1999, a live album, an audio testimony of these concerts, got first place at the very launching. During the rest of the year, Lara prepared her first album in English. Simply entitled Lara Fabian (1999) recorded with the help of Walter Afanasieff (Mariah Carey) and Patrick Leonard (Madonna), it was a big event in Canada and the United States. The singer, influenced by Barbra Streisand, confirmed her exceptional vocal talents, more particularly with Adagio (version of the famous Albinoni’s Adagio) and I Will Love Again (number 1 in the Billboard) showed a deep interest for new sounds and new rythms of dance. As for I Am Who I Am, Love By Grace and Quedate, they allowed her to have great success in Brazil, Spain and Portugal. The same year, she was nominated at Les Victoires de la Musique and got an Award at the World Music Award in Monte-Carlo (best sales in Benelux). In 2000, Lara duetted with Josh Groban For Always, for Steven Spielberg’s movie A.I. (Artificial Intelligence) (In 2004, Josh Groban sings Broken Vow, song written by Lara) She also recorded solo The Dream Within for the movie Final Fantasy (adapted from the very famous video game). In 2001, Lara launched a new single J’y crois encore , extracted from the Nue album. After Immortelle and Aimer Déjà, she duetted Tu es mon autre with Maurane. Thanks to people’s amazing reaction regarding Nue, Lara got back on stage. It was more than a success! But Lara also appreciates warm and more intimate atmospheres. Launched in 2003, the Live cd and dvd entitled En toute intimité beautifully confirmed this feeling. In a cosy atmosphere, Lara performed her biggest hits. Double originality: amazing acoustic arrangements that we could say acoustic, or more exactly neo-romantic (strings, piano), a brilliant version of Comme ils disent (Charles Aznavour), an astonishing performance of Addio del Passato (La Traviata) and a homage to Michel Berger-Luc Plamondon’s team (through a medley of the Starmania musical). Lara followed her path, with the launching of Wonderful Life, with hits Last Goodbye and I Guess I loved You. 2004 was the year when she appeared in a movie for the very first time: De Lovely (Irwin Winkler), musical dealing with composer Cole Porter’s life (with Kevin Kline, Ashley Judd, Jonathan Pryce, Alanis Morissette, Natalie Cole, Sheryl Crow, Robbie Williams and Mario Frangoulis (with whom she recorded So In Love for this film). Lara celebrated MGM 80th anniversary, at the Cannes festival, with the amazing cast of this movie. The same year, she recorded another duet The Alchemist, with the English tenor Russell Watson. It’s been a long time since the critics and the audience no longer doubt about her: nowadays, Lara is part of the greatest singers of the pop history. In March 2005, the album 9 (entirely co-written by Lara) showed an effective evolution in the music she was used to offering. From September 2005 to June 2006, Lara started touring all over France. Her show entitled Un Regard 9 was a success. She is now about to tour all this summer in festivals (Montréal, Istanbul…) http://www.lara-fabian.fr/biography/bio3

The End Of The Beginning

La recomandarea lui l34music (http://toddy.wordpress.com/) , de pe forumul http://www.avemblog.ro/index.php, am descoperit o voce foarte interesanta, pe care o pun aici sa o ascultam impreuna.

Doamnelor si domnilor, sa-l ascultam pe David Phelps cu piesa The End Of The Beginning. (Multumesc pe aceasta cale lui l34music). Auditie placuta!

Un interviu cu Dan Andrei Aldea – Partea I

1. De unde a aparut pasiunea ta pentru rock stiind ca ai avut o educatie “clasica” ?

Hm… Amintiri din copilarie de Ion Creanga: nu stiu altii cum sînt, dar eu eram copil, la Scoala de muzica, studiam vioara cu voiosie si credeam orbeste ce-mi spuneau profesorii mei. La un moment dat, prin clasa a zecea, am început sa-mi pun întrebari mai serioase despre muzica; întrebarea cea mai grava era daca muzica simfonica este viabila sau nu; daca reflecta ea viata, asa cum o vad eu în jur, sau este ceva ce apartine trecutului. Asa am auzit ca mai exista în jur si alte feluri de muzica, muzica rock fiind prima care se oferea comparatiei. De fapt, ascultasem ceva Beatles si Stones, dar nu eram deloc impresionat. Punctul de “no return” a fost cînd am ascultat pentru prima data cîntecul “Don´t Bring Me Down”, al grupului The Animals. Era ceva atît de urît, încît am ramas cu gura cascata si am decis: ceva atît de frumos n-am mai auzit vreodata, asta este muzica mea pe care doresc sa o fac de azi înainte. Tot ce a urmat, a fost consecventa logica a acelei decizii. Evident, astazi gîndesc cu totul altfel, dar ce sa fac? Naiva sau nu, a fost decizia mea si trebuie sa ma împac cu ea.

2. Nu ti-a fost frica de exmatriculare, stiind ca multi dintre conservatoristii care optau pentru muzica rock au avut de suferit?

Nu, eram prea copil sa-mi pun asemenea probleme. De fapt, am si fost exmatriculat o data, dar asta s-a întîmplat din vina mea si nu din alte motive. Tocmai intrasem la Conservator; eram deja în grupul Sfinx si m-am hotarît, daca tot sînt într-un asemenea grup, sa învat sa cînt la ghitara de-adevaratelea. Mi-am amenajat un pat în sala noastra de repetitie, n-am mai dat pe acasa si nici pe la Conservator; acolo dormeam, mîncam si tot timpul studiam la ghitara. Zi si noapte. Evident, dupa cîteva luni de absenta, m-au zburat afara din Conservator si am revenit dupa un an – dar între timp, cîntam la ghitara de-adevaratelea

3. Care au fost primele trupe românesti pe care le-ai “descoperit” si cum ti s-au parut la o prima auditie?

Prima trupa româneasca pe care am auzit-o a fost Sincron. Nu stiu în ce masura era interesanta muzica lor, dar felul cum cînta Sandu Arion la ghitara era cu siguranta foarte interesant. Chiar si azi îl consider interesant. Urmatoarea trupa pe care-am ascultat-o a fost Olimpic 64 si am ramas un fan al lor pîna la desfiintarea grupului.

4. Bibi Ionescu declara cândva ca ai învatat ghitara în doar sase luni. Este adevarat?

Nu. Am învatat ghitara în doua saptamîni, prin corespondenta Hm… problema nu se pune asa simplu. Nu uita ca eu veneam de la Scoala de muzica, deci aveam o cu totul alta baza de plecare decît cineva care pleaca de la zero. E ca limbile straine: cu cît vorbesti mai multe, pe urmatoarea o înveti tot mai usor. Ceea ce însemnau sase luni pentru mine, nu era acelasi lucru cu ceea ce însemnau sase luni pentru cineva cu totul strain de meserie. Mai e adevarat si faptul ca am din nastere un anumit IQ – nu prea scazut – care de obicei ajuta si el în asemenea ocazii. Si mai depinde ce întelege fiecare prin “a învata”. Daca e sa fiu cinstit, înca mai învat ghitara si acum; si sper sa n-o învat vreodata complet

5. Ce au însemnat pentru tine “experientele” Dacicus, Memphis si Carabus?

Foarte mult. Erau primele mele trupe. Erau primele mele semne de independenta. Ele m-au format uman. Cu multi dintre fostii mei colegi din aceste trupe sînt si acum prieten, dupa atîtia ani. Cînd am intrat la Dacicus, stiam doua acorduri, Mi major si La major – si nu aveam o ghitara proprie. Tot în acel timp, am fost luat “cu forta” de marele Micu Lazarovici, profesorul de ghitara al celebrului Alecu Radulescu, si dus într-un studio de imprimare, dupa principiul “dar o sa fac eu fata, nea Micule?”-”Ai de ales: sau faci fata, sau te zbor afara”. N-am avut prea mult de ales, a trebuit sa fac fata. Aceea a fost prima mea imprimare ca ghitarist. Cum vezi, acele “experiente” au însemnat enorm pentru mine. Acel gentleman, Micu Lazarovici, a refuzat sa-mi dea vreo lectie de ghitara, dar m-a dus în studio, în “groapa cu lei”. Asa erau oamenii pe vremea mea.

6. Ce “scule” foloseai la vremea respectiva si cum au evoluat ele în timp?

Foloseam scule foarte proaste, si ele au evoluat în timp devenind mai bune Eu eram un copil foarte sarac. Foarte, foarte sarac. Prima mea – absolut a mea – ghitara mi-am facut-o cu mîna mea – evident, ajutat de Bibi Ionescu care mai facuse asemenea obiecte. Cu timpul, am început sa avem instrumente mai bune. Le-am platit în sînge, ca toti ceilalti din acele vremi. Mi-amintesc de un noroc unic: la un moment dat, pe la începuturi, am fost angajati sa cîntam la un party la Ambasada USA – si cînd a venit momentul discutiilor financiare, i-am spus jenati ambasadorului: noi nu vrem bani, dar n-ar putea el sa ne ajute sa ne procuram un difuzor de bass? Ambasadorul era om de cuvînt: ne-a ajutat. Peste o luna, aveam în mîna un loudspeaker JBL, nou-nout si stralucitor. A fost primul nostru difuzor profesional. Am cîntat toata trupa, 7 oameni, pentru un difuzor. Asa erau timpurile pe vremea mea.

7. Cum ai gasit Sfinx-ul atât la primul, cât si la cel de-al doilea “contact” cu el?

Hm… n-am lipsit din Sfinx decît o scurta perioada, deci n-am avut cum sa-i gasesc schimbati prea tare.

8. Ce anume te-a determinat sa devii muzician rock profesionist si sa renunti la cariera de violonist?

Cum am mai spus, în naivitatea mea, alegerea era serioasa si a fost facuta din motive artistice. Îmi cautam propria identitate. La acel moment credeam ca în muzica rock exista un anume adevar si o anume viata, pe care nu le mai gaseam – sau credeam ca nu le mai gasesc – în muzica simfonica. Între timp, gîndesc cu totul altfel, dar pe atunci asa credeam.

9. Care dintre muzicienii afirmati în rock-ul românesc în anii ‘60 – ‘70 te-au impresionat în mod deosebit?

Greu de spus. În Bucuresti, toti eram de fapt o “gasca”, ne cunosteam, unii eram colegi – asa ca nu mai putea fi vorba de a fi impresionat de ei, nici de a-i impresiona. Doar îi vedeam zilnic si eram martor la nasterea ideilor lor, cum si ei erau martori la nasterea ideilor mele. Învatam unii de la altii. Era ceva obisnuit sa treci pe la prieteni pe la repetitie, ca sa dai buna ziua si sa mai vezi cum merg treburile pe la ei. Dintre cei din alte orase, cu siguranta am fost impresionat de Ovidiu Lipan si de grupul Chromatic din Cluj.

10. Consideri ca în alte conditii politice muzica rock din România ar fi avut mai multe sanse de afirmare pe plan international?

Nu. Dar nu va faceti sînge rau despre asta. A fi “afirmat pe plan international” nu e nici pe departe o chestie asa importanta. Si daca e sa fac o prezicere: daca vreodata o trupa româneasca se va “afirma pe plan international”, asta nu se va întîmpla deoarece ei cînta extraordinar sau au cîntece extraordinare. Se va întîmpla din motive care n-au de-a face cu muzica.

Biografie Pink Floyd

La mijlocul anului 1965, în incinta colegiului universitar din Cambridge (Anglia), studenţii la arhitectură Roger Waters , Nick Mason împreună cu Richard Wright, pianist, student la Conservator, alcătuiesc împreună o formaţie care se va numi pe rând Sigma 6, The Meggadeaths, The Screaming Abdabs, The Abdabs şi T-Set împreuna cu Juliette Gale la voce şi cu chitaristul de jazz Bob Klose.

Neavând succes, Waters apelează la prietenul său, Roger “Syd” Barett, student la arte plastice. Acestuia i se datorează noua titulatură a trupei, provenita din combinaţia prenumelor a doi interpreţi de blues: Pink Anderson şi Floyd Council. Cei patru combinau acordurile de blues cu improvizaţii free-jazz. De asemenea, nu lipseau efectele de lumini şi cunoscutele explozii pirotehnice. Un nou gen se născuse: “rock psihedelic“.

După un an, în 1966 ei se despart de managerul Mike Leonard şi de Bob Klose, care intrase în conflict cu Barrett. Pink Floyd sunt ascultaţi într-o seară la un concert în celebra Marquee Club de omul de afaceri Peter Jenner, care are revelaţia potenţialului lor. Trupa vizitează un Sound & Light Workshop de unde le vine ideea să se ocupe de rock-ul electronic pe teme psihedelice. Pe 15 octombrie 1966 Pink Floyd susţine un show multimedia în faţa a 2000 de spectatori, show care avea să le aducă faima peste ani. Hit-uri ca “Arnold Lane” şi “See Emily Play” cuceresc topurile în 1967.

Pink Floyd semnează un contract cu EMI Records, care le pune la dispoziţie studiourile de pe Abbey Road, iar show-urile devin din ce în ce mai explozive. Show-uri care caracterizează declinul psihic al lui Syd Barett. Solo-uri interminabile, maltratarea continuă a chitării în mijlocul pieselor, refuzul de a da interviuri transmise la televiziunea britanică şi americană, consumul abuziv de halucinogene, sunt numai cateva exemple din comportamentul lui Syd.

Primul disc apare în 1967 cu numele “The Piper At The Gates Of Dawn“, care ocupă locul 3 în topul britanic. Albumul este dominat de piesele lui Barrett, atmosfera este poetică, misterioasă, ciudată. Atitudinea greu de suportat a lui Syd, mereu în contradictoriu cu ceilalţi membri, problemele sale legate de droguri determină aducerea în trupa a lui David Gilmour (în 1968), urmată de plecarea lui Syd în 1969. Pink Floyd evoluează la un concert de mari proporţii, organizat în Hyde Park, în faţa a 5000 de spectatori. În program au mai figurat Jethro Tull şi Roy Harper. În aceeaşi zi fusese pus în circulaţie al doilea album, “A Saucerful Of Secrets“, produs de Norman Smith, care se clasează pana pe locul 10 în topul britanic. Floyd experimentează noi formule de sunet; sunt folosite benzi preparate, ritmuri preînregistrare, este anticipată apariţia sintetizatorului. În Franţa vor înregistra soundtrackul filmului More.

La sfârşitul lui octombrie 1969 apare dublul album live “Ummagumma“, care prinde la public, dar este neînţeles de presă. În 1970 apar cele doua albume solo al lui Syd Barrett, produse de Gilmour şi Waters. Tot în 1970 este editat albumul “Atom Heart Mother“, unul din cele mai reuşite albume reprezentând o coproducţie cu compozitorul de muzică avantgardistă Ron Geesin, care a aplicat astfel primele efecte sonore, prin cuplarea la mixer a două magnetofoane. Revenirea trupei pentru un concert în Hyde Park adună un public de peste 100.000 de spectatori. Pink floyd se bucură acum de o recunoaştere necondiţionată din partea admiratorilor tuturor genurilor muzicale: de la clasic la jazz, pop şi rock. Urmează experimentul muzical “Meddle“. “Financial Times” îl caracterizează ca un success nemaiîntâlnit al trupei. Piesa “Echoes” de pe album este semnificativa pentru evoluţia în concert a trupei şi va deveni nelipsită din repertoriul formaţiei. Piesa cunoaşte numai un singur ton, acesta fiind vibrat continuu de Wright. Paralel cu apariţia lui “Meddle”, pe ecrane apare filmul “Live at Pompeii“. Pelicula cuprinde un show unic în ruinele amfiteatrului din Pompeii.

Trupa înregistrează EP-ul “Eclipse“, ce va sta la baza primului album conceptual, numit mai tarziu “Dark Side Of The Moon“. Apărut la începutul anului 1973 albumul avea să spargă toate recordurile cunoscute până la acea data; 40 de milioane de discuri vândute până în 2004 şi single-ul “Money”, ocupând pentru o durată de 15 ani topul 200 Billboard iar albumul 741 de săptămâni. Inovaţiile pe sunet proprii grupului nu lipsesc: discul începe cu reproducerea bătăilor inimii (montaj de benzi magnetice realizat de Manson); alarme, ceasuri sunând, gemete, rumoare intră de asemenea în arsenalul efectelor sonore folosite.

În ianuarie 1975, la reluarea activităţii de înregistrare, se imprimă piesa “Shine on you Crazy Diamond”, omagiu lui Syd Barrett, a cărui absenţă este resimţită şi regretată de foştii parteneri. Syd îşi face apariţia în studio exact în timpul inregistrării piesei, dar numai pentru o scurtă vizită, spre marea dezamagire a grupului. Acesta, dupa unele încercări de apariţii solo, se va retrage cu sprijinul foştilor colegi în idila din Cambridge. “Shine on you Crazy Diamond” este inclusă pe urmatorul disc “Wish You Were Here” scos în 1975, piesa de titlu având de asemenea o conotaţie specială, cu trimitere către Barrett. Albumul ajunge pe locul 1 în clasamente din America şi Anglia, cu vânzări foarte bune.

O parte a anului 1976 este rezervată înregistrării albumului “Animals“, apărut în ianuarie 1977, un album de valoare, dar fără nota de inedit cu care Pink Floyd îşi obinuise publicul.

Înregistrarile albumului “The Wall” sunt purtate într-o atmosferă încarcată. Certurile între Waters şi Wright marchează finalul înregistrării albumului şi Wright părăseşte trupa. Apariţia discului (decembrie 1979) atinge însă în public recorduri nebănuite; 30 milioane de albume vandute, single-ul “Another Brick in the Wall, part 2″, este luni de zile numărul unu în Europa. Fisurile în trupa erau de data asta vizibile. Gilmour şi Waters nu schimbau nici un cuvânt înainte de show-uri. Wright, care nu mai făcea parte din Pink Floyd, era un simplu angajat al trupei pentru concerte, iar Mason se retrăgea timid în spatele bateriei. Pe scenă cei patru erau despărţiţi şi la propriu şi la figurat de ziduri de carton.

În 1983 apare “The Final Cut“, un album ce cuprinde piese needitate pe “The Wall”. Doi ani mai târziu când trupa hiberna muzical şi Waters în sfarsit îşi realizase proiectul solo “The Pros And Cons Of Hitchhiking”, Waters părăseşte trupa.

După o lungă perioadă de inactivitate, turneele se reiau în 1987. Se reface formula de trio a vechilor membri (Wright revine în trupa, întâi ca membru angajat, dupa care pe post de membru oficial) pentru a înregistra albumul “A Momentary Lapse of Reason“. Turneul mondial care a urmat a durat 4 ani, a avut 5,5 milioane de spectatori în 100 de show-uri, o apariţie inedită fiind concertul care a avut loc pe o scena plutitoare în laguna Veneţiei, în anul istoric 1989. Pink Floyd a avut parte însă de opoziţia lui Waters care le-a interzis să cânte sub numele Pink Floyd, dar pana la urma lucrurile s-au aranjat. În 1989 apare materialul live al turneului “A Delicate Sound Of Thunder“. Acest album a fost emis prin difuzoare externe în noiembrie 1989, în spaţiul cosmic, de catre echipajul capsulei spaţiale franco-sovietice “Soyuz 7″.

În 1994 apare albumul “The Division Bell” care îi poartă amprenta lui Wright. Albumul aduce trupei un nou record, fiind primul lor titlu intrat direct pe locul 1 în clasamente. În martie 1994 începe noul turneu mondial, cuprinzând 110 spectacole, susţinute în 77 de metropole, cota de spectatori de 5 milioane fiind atinsă.

Un nou album live aparut în iunie 1995, “Pulse” este înregistrat în timpul a 14 concerte consecutive susţinute la Londra. “Pulse” este un dublu album live, conţinând întreg albumul “Dark Side of the Moon”, remixat live. O performanţă deosebita este sistemul de înregistrare foarte sofisticat. Pentru experti “Pulse” deţine cel mai pur sound posibil înregistrat vreodată în condiţii live. În paralel trupa lansează şi varianta video, cu inregistrarea unuia dintre cele 14 concerte. În 2000 este lansat o versiune live a albumului The Wall, o compilatie a concertelor din 1980-1981 din Londra, intitulată “Is There Anybody Out There? The Wall Live 1980–81“.

Pe 2 iulie 2005, Roger Waters li se alatura lui David Gilmour, Nick Mason, şi Rick Wright pentru un spectacol în cadrul concertelor Live 8, pentru prima dată după 24 de ani când toţi cei patru membri cântă împreună pe scenă. Apar multe zvonuri despre o posibilă reuniune şi un turneu mondial, dar în ianuarie 2006, David Gilmour face un anunţ în numele trupei în care dezminte zvonurile, Pink Floyd neavând în planuri o reuniune.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Pink_Floyd