Lindenfeld

Cum ar trebui oare să încep cu prezentarea unei cărţi? Să o arăt pur şi simplu – ia te uită ce copertă frumoasă sau nearătoasă? Să-i subliniez dimensiunea subţire, delicată sau din contra, grosimea respectabilă? Să spun câte ceva din conţinut, dar cu spaima că fie nu mă voi face înţeles spunând prea puţin despre carte, fie voi fi etichetat un fel de strică-cheful lecturii, dezvăluind prea multe. Poate ar trebui să plec de la titlu. Ce este Lindenfeld? Îmi sună a nemţeşte, mi-a spus un interlocutor nepreţuit, o doamnă profesoară de la Litere. Evident, i-am întors răspunsul cu vorbe multe şi uşor înflorate, este un nume de sat nemţesc şi dacă vreţi, doamnă doctor, este o poveste despre cum unul dintre şvabii emigraţi în timpul comunismului se reîntoarce în ultima parte a vieţii sale în ţinutul bănăţean de baştină. A, probabil că este ceva plictisitor, obiceiuri din acelea minoritare, fete cu cununiţă, grozav de rigide în ritualul lor pe cale de dispariţie. Probabil o carte etnografică, cu iz puternic regional. M-aş înclina către doamna profesoară literată şi i-aş spune că este, dacă mă pot exprima aşa, o carte de ficţiune a ficţiunii, dar cu un autor obiectiv. Ficţiune în ramă. Un caz de mistificare uriaşă a realităţii în care victima nu mai are nicio şansă de decriptare a adevăratei realităţi. Are de ales ori acea minciună, dar vie, ori un neant al adevărului. O minciună banalizată prin artişti (actori, scriitori, pictori) aduşi în situaţia de a umple într-un mod credibil amneziile chinuite ale unui miliardar. Dar ce fel de minciună? Ei bine, satul bănăţean Lindenfeld se depopulase în ultimii zece ani complet datorită morţii ultimilor săi bătrâni. Rămăseseră doar nişte case pustii vizitate pentru exotismul lor de tot felul de figuri ciudate, nişte motociclişti amatori de chefuri rurale, ori niscaiva pictori în căutarea unor peisaje semi-sălbatice. Numai că totul se schimbă atunci când bătrânul miliardar Klaus îşi exprimă dorinţa de a se reîntoarce la Lindenfeld fără să ştie ce s-a întâmplat cu satul timp de o jumătate de veac. Fiul său,Wilhelm fără ştiinţa tatălui, va angaja un specialist al trucării realităţii, pe marele mistificator Petrică Florescu. Acesta este un fost secretar comunist cu propaganda, o persoană pentru care jocul dintre truc şi realitate este insesizabil şi va avea rolul de a reconstitui satul de odinioară atât în planul arhitectural, cât mai ales comunitar. Datorită sumelor mari puse în joc, această mascaradă de proporţii reuşeşte într-un fel mulţumitor. Da, ar recunoaşte poate doamna profesoară că s-a pripit cu verdictul, că totuşi ar merita să deschidă cartea. Dar i-ar mai trebui nişte motivaţii. Şi atunci m-am gândit să-i vorbesc despre faptul că toate personajele din carte au o personalitate cel puţin dublă, dacă nu un set de personalităţi de împrumut. Cei cu suita cea mai lungă de faţete şi identităţi paralele sunt din acest punct de vedere atât miliardarul Klaus cât şi acest factotum Petrică, într-un fel un personaj oglindă al protagonistului, un victorios în ţinutul iadului. Petrică este, dacă vreţi, un Gore Pirgu bănăţean, un maestru al ceremoniilor de masă, un magician cu public de Polivalentă.

Intreg articolul la:

http://www.bookblog.ro/x-gabriel-mirea/lindenfeld-2/

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: