Archive for the Muzica Category

Artistul strazii (II)

Posted in Calatorii, Muzica on 13 Ianuarie 2008 by dorunastase

Un artist al strazii… in aparenta, un om care sta pe un scaun intr-o piata si cinta, pentru citiva centi. Poti sa treci pe linga el fara sa-l observi, sau poti sa te opresti si sa-l asculti. L-am vazut odata in Munchen, la galeriile Kaufhof de linga Marienplatz… Sunetele se auzeau de departe, curgeau armonios si te indemnau sa te indrepti spre locul de unde venea muzica. Simpatic, cu parul lung, concentrat pe acordeonul lui, parea ca nu vedea nimic in jur. O explozie de sunete si de energie. Pina la un moment dat, cind intra intr-un dialog spumos cu publicul, zimbeste, gesticuleaza, isi explica muzica, povestete ceva despre o printesa care a plecat de la castel…

Dupa mult timp, l-am regasit pe youtube. Nu mai are parul lung, dar scinteia aia i-a ramas nechimbata in privire si din minii ii ies in continuare aceleasi sunete amestecate cu focuri de artificii si cu zgomotele pe care le face marea cind se sparge de mal. Privindu-l mai atent, am inteles ca nu e doar un artist al strazii si ca a ales strada ca punte de comunicare cu cei pentru care cinta.

Unii spun ca ar fi the best accordion player of the world.

Sa il invitam din nou pe scena pe domnul Ivan Hajek. Auditie placuta!

http://www.ivan-hajek.de/cds.htm

Mother Gaia

Posted in Muzica on 12 Ianuarie 2008 by dorunastase

Mother Gaia, o exceptionala balada,in care cei de la Stratovarius abordeaza o muzica pozitiva si plina de sensibilitate. In ciuda aparentei veselii si energii, versurile scrise de Tolkki si Kotipelto sunt pline de melancolie. De fapt intreaga muzica are o aroma aparte de lirism – versurile sunt inspirate de iubire si de natura – toti membrii fiind preocupati de situatia ecologica a planetei. Auditie placuta!

Stratovarius

Posted in Muzica on 12 Ianuarie 2008 by dorunastase

Stratovarius sunt una din cele mai semnificative trupe din aria heavy metal-ului melodic a anilor ’90. Avand un sound dominat de melodicitatea decorativa baroc-malmsteeniana si de refrenele imnice de tip Helloween, au reusit sa se impuna generand totodata un intreg val de trupe ce au ales sa abordeze metalul melodic. In mai bine de 10 ani de prezenta intensa pe scena metalica, Stratovarius au redefinit practic standardele a ceea ce inseamna heavy metal melodic si, in plus, au construit alaturi de alte cateva trupe (Children of Bodom, Sonata Arctica, Nightwish) specificul unui metal tipic tarii celor 1000 de lacuri. Muzica Stratovarius, plina de optimism si de o vitalitate debordanta, care poate fi urata de cei mai inveterati misantropi, s-a constituit intr-unul din varfurile rock-ului modern.

Bazele au fost puse in 1982, sub numele de Black Water, de catre trei tineri finlandezi Tuomo Lassila (voce, tobe), Staffan Strahlman (chitara) si John Viherva (bas) porniti cu intentia de a face un heavy metal ca in anii ’70, Deep Purple, Black Sabbath, fiind principalele influente alaturi de cativa compozitori clasici. In 1984, Tuomo Lassila decide schimbarea numelui in Stratovarius, un cuvant derivat de la Stratocaster (tip de chitara produs de Fender) si Stradivarius (tip de vioara manufacturata de italianul Stradivari, 1644 – 1737, la inceputul perioadei barocului italian). In 1985, Staffan si John pleaca, fiind inlocuiti de Jyrki Lentonen si un tanar de 18 ani, fan Ritchie Blackmore, pe nume Timo Tolkki, venit de la Road Block. Timo Tolkki canta de la 7 ani, fiind pasionat de chitara clasica a compozitorilor spanioli, precum si de compozitiile lui Paganini sau Bach. Cu prima componenta stabila, trupa isi incepe activitatea concertistica si inregistreaza primul demo in 1987 cu Timo Tolkki la voce. In 1989 trupa prinde un contract cu CBS si inregistreaza primul album „Fright night” in doar o saptamana, alaturi de noul membru, claparul Anti Ikkonen. Trebuie mentionat ca Tuomo Lassila era student la conservatorul din Helsinki. Trupa incerca sa imbine heavy metal-ul anilor ’70 cu elemente ale muzicii clasice, dar albumul de debut este in cel mai bun caz, mediocru. Trupa are un sunet destul de banal, iar Tolkki este lipsit de calitati vocale. Insa cateva incercari de a imprima o anume originalitate exista, „False messiah” e un cantec reusit, iar „Fire dance” sau piesa de titlu arata ca ceva potential exista. Contractul cu CBS este reziliat, iar Jyrki Lentonen pleaca, basul fiind facut de Tolkki.

Trecusera deja 8 ani de la lansarea legendarului Malmsteen’s Rising Force ce dezvolta un foarte original stil de chitara de o clara inspiratie baroca (in privinta orchestrarii bogate, nu si a mesajului insa). Avand aceiasi mentori artistici – Ritchie Blackmore, Bach si Paganini – Timo Tolkki e receptiv si adopta aceeasi tipologie instrumentala baroca malmsteeniana bazata pe viteza si solistica cu multe detalii. In 1994, trupa lanseaza primul ei album cu adevarat original „Dreamspace” alaturi de talentatul basist Jari Kainulainen, ramans pana astazi in componenta trupei. Cele 14 piese arata o trupa matura, cu multa creativitate, constienta de propria valoare si gata de a-si incerca puterile in panteonul metalic. Exista piese in maniera Priest („Shattered”), hit-uri rock melodice a la Europe sau Def Leppard („Wings of tomorrow”) si balade, iar finalul albumului ofera un moment conceptual interesant dedicat misterului si explorarii necunoscutului „Thin ice” / „Atlantis” / „Abyss”. Trupa reuseste sa sustina primul turneu european si un foarte apreciat turneu japonez. In acelasi timp, Timo Tolkki isi duce la bun sfarsit un vis al tineretii, acela de a realiza un album solo. „Classical variations and themes” e o compilatie de piese vechi Stratovarius („Fire dance suite” e din 1986) si preluari dupa compozitii celebre precum „Concerto de Aranjuez” de Joaquin Rodrigo, „Death of a swan” de Ceaikovski, „Greensleves” – cantec traditional irlandez sau „Capriccio in A minor” inspirata din Paganini. Albumul e destul de simplu, oferind putine lucruri celor pasionati de chitara, iar vocea lui Tolkki suna ca nuca in perete pe alocuri.

1995 este anul lansarii definitive Stratovarius prin albumul „Fourth dimension” ce il aduce in prim plan pe Timo Kotipelto, vocalist melodic foarte inspirat, in cea mai buna traditie a lui Michael Kiske. Este albumul ce completeaza stilul trupei, definit pe „Dreamspace” si prezentat sub motto-ul „Keeping the melody in metal”. „Stratovarius” – compozitie instrumentala plina de virtuozitate, ce deja poarta evident marca stilului Tolkki, devine imnul trupei, iar piese precum „Against the wind”, „Distant skies” sau „Galaxies” sunt adevarate hituri live. „Lord of wasteland” e singura compozitie speed de pe album, ceea ce e oarecum ciudat, avand in vedere ca are versuri dezolante.

Schimbarea din 1996 definitiveaza componenta actuala a trupei, fiind adusi legendarul baterist Jorg Michael si Jens Johansson la clape. Ambii muzicieni, cu experienta in diverse genuri si cu multe albume la activ, aduc ultima atingere necesara constructiei maiastre Stratovarius. Jorg Michael e un baterist experimentat trecut prin multe trupe de la punk la thrash, dintre care cele mai cunoscute sunt Avenger, Rage, Headhunter, Mekong Delta, Grave Digger sau Running Wild, iar Jens Johansson e claparul de pe primele Malmsteen si de pe cateva albume Dio de la sfaristul anilor ’80. Jens, un tip pasionat de programare si componente electronice, a cantat pe aproximativ 30 de albume de diverse genuri: heavy metal, progresiv (Mastermind), muzica orchestrala (albume solo), experimental-electronica, aor, blues, rap, death metal, fusion, medieval (Blackmore’s night) avand o extraordinara disponibilitate artistica. Albumul „Episode” e o adevarat bomba de metal orchestral rapid cu influente progresive, fiind considerat de multi drept cea mai reusita productie Stratovarius. Solistica lui Jens devine de-acum complementara cu aceea a lui Tolkki definind acel „Finnish metal” tipic. Albumul este tras alaturi de un cor de 40 de persoane si de o orchestra de coarde de 20 de muzicieni, iar piese precum „Father time”, „Will the sun rise”, „Speed of light” sau „Tomorrow” devin emblematice pentru metal-ul melodic. Exista pe acest album o piesa extraordinara, ce reprezinta chintesenta universului Stratovarius, si anume „Stratosphere”. E o adevarata explozie de solistica pe chitara, o infuzie de energie in urechea ascultatorului unde Timo Tolkki isi foloseste tot arsenalul de abilitati chitaristice la o viteza de 1000 de km pe ora. Piesa sugereaza o continua cautare exprimata cu ajutorul imaginii artistice a zborului – o explorare a stratosferei – de catre un Icar ce se avanta tot mai sus cu o viteza ametitoare. E amuzant de stiut ca Tolkki are aviofobie (frica de zbor), de altfel el a compus si o piesa pe tema asta „Distant skies”. Albumul este un succes, obtinand aur in multe tari, vanzandu-se in 100 000 de exemplare numai in Japonia. Primul turneu mondial, numit „Episode” duce trupa prin toata Europa, Japonia si America de Sud.

In 1997, trupa isi incordeaza din nou puterile, inregistrand „Visions” la Noise, album ce ii plaseaza din prima pe locul 5 in topurile finlandeze, obtinand din nou aurul, ca in final sa atinga vanzari de 500 000 de exemplare. „Visions” e un album concept, bazat pe profetiile nostradamiene legate de sfarsitul lumii, interpretat de Stratovarius drept o catastrofa ecologico-nucleara alaturi exprimand dezumanizarea si desacralizarea umana. E unul din acele albume speciale pe care fiecare compozitie este o mica bijuterie. Liniile melodice sunt aproape hipnotice, excelent compuse si sustinute de scheletul puternic double bass al lui Jorg Michael. Piesa „Black diamond”, de exemplu, a fost inspirata de Bach, compusa initial pentru claviaturi si apoi transpusa in speed metal. Trebuie mentionat ca Tolkki si-a tras partile de chitara in doar 4 zile pentru a da un feeling spontan si cat mai sincer albumului. Versurile sunt foarte sincere si simple, iar trupa incearca sa asocieze un mesaj artistic fiecare compozitii. Excelente piese precum „Kiss of Judas”, „Paradise” sau „Legions” culmineaza cu un grand finale adus de „Visions” – un cantec de 10 minute ce trece prin toate starile Stratovarius, de la zbor chitaristic ametitor pana la momente de balada acustica plina de lirism. „Visions” reprezinta maximul din ceea ce ofera Stratovarius, fiind unul dintre cele mai ingenioase albume post „Keeper of the seven keys”.

Trupa face pe plac fanilor si lanseaza in 1998 dublul album live „Visions of Europe” cu peste 100 de minute trass in timpul turneului mediteranean, in Italia la Milano si in Grecia la Atena – unde trupa are popularitate maxima. Un album plin de hit-uri, cu sound impecabil si acompaniamentul constant al multimii. In Italia trupa are o asemenea popularitate incat este aleasa de mai multe magazine rock drept trupa anului. In cadrul festivalului de la Milano, chiar Helloween si Gamma Ray ajung sa cante in deschiderea lor. De acest festival este legata o intamplare neplacuta. Dupa Stratovarius urmau Pantera si Black Sabbath. Din cauza succesului pe care il au Stratovarius si a excitatiei pe care au dat-o celor 25 000 de oameni, managerul Pantera se infurie si forteaza pe cei de la sunet sa ii taie pe Stratovarius („cut these sons of bitches off”). Pentru ca spectacolul lor a fost scurtat fata de programarea initiala, Timo Tolkki se intoarce pe scena si isi sparge chitara in fata multimii enervata de decizia celor din spatele scenei. Ca reactie de protest o buna parte din public s-a departat in timpul concertului Pantera.

„Destiny” (1998) deschide cea de-a treia perioada a muzicii Stratovarius. Trupa acorda mai putina atentie laturii progresive, iar proportia acelor solo-uri geniale precum „Holy vision” se diminueaza. Avem insa mai multa melodie si mai multe piese candidate la categoria hit-uri. In ciuda aparentei veselii si energii, versurile scrise de Tolkki si Kotipelto sunt pline de melancolie. De fapt intreaga muzica are o aroma aparte de lirism – versurile sunt inspirate de iubire si de natura – toti membrii fiind preocupati de situatia ecologica. Deja fiecare album se vinde extrem de bine, iar inca de la aparitie se intra pe primele pozitii in topuri. „Destiny” devine number 1 in Finlanda inca inainte de lansarea oficiala. Albumele sunt excelent realizate, iar in privinta sunetului: beton armat. Cu exceptia primelor 3 albume, Stratovarius a excelat la acest capitol. Timo Kotipelto e considerat drept cel mai bun vocalist al anului de numeroase publicatii rock, iar trupa este premiata de forurile muzicale finlandeze, fiind cel mai bun export cultural al tarii celor 1000 de lacuri.

2000 le aduce un contract cu Nuclear Blast, iar „Infinity” continua linia initiata pe „Destiny” – un metal foarte rapid si cu multa, foarte multa melodie – iar „Hunting high and low” e aleasa drept melodia anului de numeroase publicatii rock. „Mother Gaia”, o compozitie de 8 minute, e piesa de exceptie a albumului, cantata in deschiderea concertelor, ce abordeaza din nou o tema ecologica. Intre 2000 si 2001 trupa concerteaza intens, efectuand si un turneu foarte apreciat cu Sonata Arctica si Rhapsody in deschidere. Popularitatea Stratovarius este imensa pe tot teritoriul Europei, fiind cotata drept una din cele mai bune trupe de heavy metal atat datorita albumelor cat si show-urilor.

Ca urmare a succesului nebun si a obositoarelor turnee efectuate, muzicienii Stratovarius simt nevoia unei pauze de 2 ani, pana in 2003. Trupa lanseaza o compilatie de 77 minute cu piese rare, majoritatea lente si ceva preluari numita „Intermission”. Fiecare decide sa se ocupe de proiectele sale solo, iar de notat ar fi albumele Timo Tolkki si Timo Kotipelto. „Hymn to life” este cel de-al doilea album al lui Tolkki, el face chitara, basul, vocea, o parte din clape si productia, iar ca invitati sunt Michael Kiske, Kotipelto si Sharon den Adel (Within Temptation).

Foarte prolifica, in ianuarie 2003 trupa pregateste lansarea celui de-al noualea album, muzicienii sunt toti plini de energie si nu dau semne ca intentioneaza sa incheie povestea Stratovarius.


Endless zone – Pleaca

Posted in Muzica on 11 Ianuarie 2008 by dorunastase


Iata o mostra de muzica romaneasca de calitate. Auditie placuta!

De mult

Posted in Fotografie, Muzica, Povesti din Vama Veche, Time passengers on 11 Ianuarie 2008 by dorunastase

Demult, tare demult, am iubit o mica fata
E firesc, mi-a placut, era frumoasa,
Ca o floare de zapada.
Demult, tare demult
Ea imi daruia multa iubire
Si un suflet minunat
Si curat, ca zapada cand se cerne
Era viata mea si se numea… ANA
Ce nume simplu… iar eu, de-as fi stiut, ce va urma
Fugem din calea sa
Dar am uitat ce am avut
Si am ajuns indiferent
Si am pierdut-o ca pe un fulg,
Ce-n mana il pierzi, cand s-a topit
Cand mi-am dat seama ca am ranit,
Un suflet cald atata timp
Si c-am pierdut-o m-am intors ingenunchiat.
E prea tarziu…e prea tarziu…
Voi ce acum ma ascultati,
Mai mediati si nu uitati,
Ca-n dragoste, indiferenta-i ce-a mai grea,
Cu fiecare despartire,
O stea din cer se va desprinde,
Iar eu voi sti ca ati facut greseala mea… greseala mea.

Monica, cu Tudor Chirila, undeva in Vama, dupa un concert al trupei Vama Veche

Un interviu cu Dan Andrei Aldea – Partea III

Posted in Muzica, Progressive Rock on 11 Ianuarie 2008 by dorunastase

21. Ce-au însemnat pentru tine perioadele „experimentale”, „Duhul aurului” si colaborarea cu Teatrul „Bulandra”?

Viata. Inspiratie. Munca alaturi de Dorin-Liviu Zaharia a fost foarte interesanta, iar omul te inspira prin simpla prezenta, darmite cînd mai si deschidea gura. Iar despre perioada de la „Bulandra” – a fost o mare scoala pentru noi. Mare, uriasa cinste sa fim acolo, cot la cot cu oamenii de frunte ai teatrului românesc. Nu oricine se poate lauda ca l-a avut pe Liviu Ciulei – cu care e o cinste pîna si sa respiri aerul în aceeasi încapere – ca regizor sau pe Toma Caragiu, domnul Rebengiuc, Mariana Mihut, Ogasanu, Motu Pittis… sa-i mai numesc?… ca parteneri de spectacol. Cred ca e cea mai mare cinste pe care am avut-o în viata mea.

22. Cautai „forme” noi de prezentare a muzicii sau erai si tu preocupat de ideea de „opera rock” care-i obseda pe Tudan, Brandes sau Covaci?

Nu cautam nimic, eu în general gaseam. Totul se nastea. Cum am mai spus, nu cred ca daca „intentionezi” sa creezi ceva într-un anumit fel, ceea ce creezi va fi mai bun. Poate cel mai clar a spus-o Worringer (citez din memorie): „Care e diferenta dintre MANIERISM si STIL? MANIERISM este ceea ce apare într-o opera de arta potrivit vointei creatorului ei, iar STIL este ceea ce apare fara voia lui, si de multe ori împotriva vointei lui”. Adînci cuvinte – cel putin pentru mine.

23. Au existat trupe de dincolo care-au inspirat anumite piese Sfinx?

Evident. De pilda, întregul disc „Zalmoxe” este într-un fel raspunsul nostru (imperfect, timid, din toata saracia noastra) la discul „Olias of Sunhillow” al lui Jon Anderson. Înca si astazi, pentru mine „Olias” este cel mai bun disc scos vreodata de cineva pe aceasta planeta.

24. În general, se poate vorbi despre o anumita „intelectualizare” a rock-ului românesc din perioada post „beat” si pâna la explozia „hard”?

Poate ca da; în orice caz, pe vremea aceea si noi, si publicul nostru, mai deschideam din cînd în cînd cîte o carte. 25. Care este povestea celebrei „scânduri muzicale” si a lui „bibi sinthesizer”? „Scîndura” poate fi auzita pe „Zalmoxe”, în piesa „Pestera”. Era scîndura de calcat rufe a sotiei mele. Din ea am construit ceva asemanator cu o combinatie de sitar si vina: lipisem un fretboard de ghitara pe partea de jos, unde sunetul de sitar era dat de niste pînze de bomfaier taiate si îndoite cu talent:-) – iar pe partea de sus aveam vreo treizeci de corzi „de simpatie”, care vibrau prin rezonanta. Cine ma vedea prin tramvai cu camasa necalcata, uite, acum stie de ce. „Bib-synthesizer” a fost o porecla a primului nostru synthesizer, construit de Bibi. „Ce, ei au Moog-synthesizer? Si noi îl avem pe al nostru: Bib-synthesizer!” . Legenda spune ca Bibi l-a construit împreuna cu mine. Nu e adevarat. Eu eram doar „omul de Hei-Rup!”…”Hai Bibane, baga mare! Bravo, asa e bine! Mai pune un condensator! Hai, mai iute, ca uite, mîine-poimîine primeste Spitzi de la Phoenix un synthesizer, ce, vrei sa aiba ei primii?” La primul concert cînd l-am folosit înca nici nu era gata, se dezacorda grav de tot de la temperatura, asa mare era graba. Pîna la coada, nici nu mai stiu daca Spitzi l-a primit pe al sau înaintea noastra, sau totusi al nostru a fost primul synth auzit vreodata în România. Nici Spitzi nu mai stie. Dar nici nu mai conteaza.

26. Tu, care în show erai destul de linistit, uneori aproape apatic, cântai si Balada lui Ciprian Porumbescu când evoluai cu vioara asezata pe spate. Ce reprezenta acest „numar”: o simpla demonstratie de virtuozitate sau o forma de protest scenic?

Eram si eu un „mistocar de Bucuresti”. Ce protest, vere? Cum a zis si Seneca: „Qui protest” … pentru cei mai criticarzi: de fapt este „Qui prodest” – dar semnul „” se cheama „emote” si înseamna bascalie. De fapt nici nu era o demonstratie de prea mare virtuozitate. La Conservator se faceau chestii si mai iscusite. Mai glumeam si noi cîteodata, viata era oricum trista.

27. Ce ascundeau desele evadari „belgiene” ale Sfinx-ului din perioada 1974 – ’82: simple „suse” sau uneori erau si concerte sau turnee serioase?

Uite, sa-ti descriu cum arata, de pilda, „susa” de la Charleroi, ca sa-ti deschid si tie apetitul pentru asemenea „suse”. Sase luni de zile am cîntat într-un cabaret. De la 8 seara pîna la 6 dimineata. Zilnic. Fara zi libera. 10 ore în picioare. Încontinuu. Fara nici o pauza – cel mult 10 secunde între piese. Era interzis sa parasim scena, darmite sa fumam. Pe cine mai are chef de rîs, îl invit sa faca si el asemenea „suse”. Din acei sarmani bani agonisiti mi-am cumparat niste scule, sapun si hîrtie higienica. Aveam alta alegere?

28. Cam care ar fi „evenimentele” din „viata” Sfinx-ului care ar trebui amintite întotdeauna atunci când se scrie sau se vorbeste despre trupa?

Plecarea din trupa a lui Marian Toroimac. Pentru mine, Sfinx a murit în acel moment. Tot ce a urmat a fost o lunga agonie.

29. „Lume alba” a aparut mult mai târziu decât ne asteptam noi, cei care eram fani Sfinx, ca sa nu mai vorbim de „Zalmoxe”. Care au fost „culisele” celor doua albume? Este adevarat ca ele nu au fost acceptate în structura propusa de voi?

Cine mai stie oare? Planuri sînt multe întotdeauna si nici o data nu iese cum vrei. La „Zalmoxe” îmi amintesc de o lunga perioada de hartuiala cu cenzura. Ani de zile. Textul le era prea mistic si prea criptic… „Cine stie ce mesaje subversive or mai fi pe acolo?”. Aveau si oamenii dreptate, îsi aparau si ei pielea. Am cîntat „Zalmoxe” pe scena vreo doi ani, înainte de a primi aprobarea pentru disc.

30. Exista o preferinta a Electrecord-ului pentru anumite trupe? Ma gândeam acum nu neaparat la Savoy (care erau „pupilele” UTC-ului) dar si la Phoenix, Progresiv TM sau Metropol, care totusi erau rockeri „pe bune”!

N-am nici cea mai vaga idee.

Je T’aime

Posted in Muzica on 10 Ianuarie 2008 by dorunastase

Si tot la recomandarea lui l34music (http://toddy.wordpress.com/), o alta piesa de exceptie, Lara Fabian cu „Je T’aime”. Multumesc l34music. Auditie placuta!

Lara Fabian

Lara Crokaert, her real name, was born on January 9th, 1970 in Etterbeek (Brussels). Her father is from Belgium and her mother from Sicily. Lara spent the first five years of her life in Sicily, near the Etna, gorgeous volcano, full of history.

In 1975, back in Belgium, she followed her classes very seriously. On December 6th, 1978, On St Nicolas Day, she got her first call when her parents offered her a piano.

For this young artist, the dream comes true. A piano…

From this moment on, she could compose her first melodies and with her magic voice, she could perform songs she heard on the radio.

In the meantime, she took her first singing classes.

Clip 9
Her father helped her to perform in small show rooms in Brussels and its region. He also helped her to take part in amateurs contests.

In 1986, by winning Le Tremplin de Bruxelles contest, she got the opportunity to record her first single.

The song is entitled L’Aziza est en pleurs (with Il y avait on side B), dedicated to Daniel Balavoine.

Clip 3 500 copies of the disc were made. The producer Hubert Terheggen listened to two songs and he rushed to go and see the young artist, who was singing in a piano-bar, the Black Bottom, with Marc Lerchs (the composer of these two tracks).

Hubert Terheggen asked her to take part in the Eurovision contest (1988), which takes part in Dublin:

She performed for Luxemburg, a song entitled Croire.

She finished 4th and that was the start of Lara’s career, an international career, since Croire has been translated in English (Trust) and German (Glaub).

After the Eurovision, Lara recorded her second single, Je sais and for the first time, she went to Quebec in order to promote her song. It was love at first sight with this country.

Back to Brussels, she had got only one thing on her mind: flying back over the Atlantic as fast as possible in order to seduce Quebec like she’d been seduced by this very country.

Meeting Rick Allison was really important for the rest of her career. One night, with a friend, Lara went to the Crescendo, a piano-bar in Brussels.

Rick played very well the piano. Lara got close to him and when he started playing Summertime, she began singing.

Their harmony was such that the two artists decided to quit everything and their Belgium life in order to have a try in Quebec.

Clip 13 Her first cd came out in 1991 (produced by her father) and was greatly appreciated by everybody.

Le jour où tu partiras and Qui pense à l’amour are two of the most important tracks.

From then on, things went very fast: she was nominated at the Felix (the Canadian Victoires de la musique), she performed Laisse-moi rêver (Claude Pinoteau’s La neige et le feu soundtrack (1991)) and toured more all over Canada for two years.

In 1994, she launched her second album Carpe Diem (Leïla, Tu t’en vas, Je suis malade (Serge Lama)), which would be certified 3 times platinum and would be rewarded at the Felix and Junos (The Oscars of the music in English speaking Canada).
In 1996, few months after becoming Canadian citizen and having great success with her Tour Sentiments acoustiques, she was chosen by Walt Disney Studios to give her voice to Esmeralda in The Hunchback of Notre Dame.

She recorded Pure, launched in Quebec in September and certified platinum in only two weeks time.

On January 1997, Lara signed with Polydor.
From this side of the Atlantic, the album was launched in June.

Tout, Je t’aime, Humana and La Différence allowed Pure to become a great phenomenon: as a matter of fact, more than two million copies were to be sold in a few months.

Clip 2
The young singer appeared everywhere in the press, on Tv programs, on the scene of Le Stade de France with Johnny Hallyday, with the song Requiem pour un fou. Then, she went for a big tour in French speaking countries.

On February 20th, on the scene of the Olympia, she received La Victoire de la Musique as the Revelation of the year. Lara has definitely now a great popularity and gets her wax doll in le Musée Grévin.

Beginning of 1999, a live album, an audio testimony of these concerts, got first place at the very launching.

During the rest of the year, Lara prepared her first album in English. Simply entitled Lara Fabian (1999) recorded with the help of Walter Afanasieff (Mariah Carey) and Patrick Leonard (Madonna), it was a big event in Canada and the United States.

The singer, influenced by Barbra Streisand, confirmed her exceptional vocal talents, more particularly with Adagio (version of the famous Albinoni’s Adagio) and I Will Love Again (number 1 in the Billboard) showed a deep interest for new sounds and new rythms of dance.

Clip 11 As for I Am Who I Am, Love By Grace and Quedate, they allowed her to have great success in Brazil, Spain and Portugal.

The same year, she was nominated at Les Victoires de la Musique and got an Award at the World Music Award in Monte-Carlo (best sales in Benelux).

In 2000, Lara duetted with Josh Groban For Always, for Steven Spielberg’s movie A.I. (Artificial Intelligence) (In 2004, Josh Groban sings Broken Vow, song written by Lara) She also recorded solo The Dream Within for the movie Final Fantasy (adapted from the very famous video game).

In 2001, Lara launched a new single J’y crois encore , extracted from the Nue album. After Immortelle and Aimer Déjà, she duetted Tu es mon autre with Maurane. Thanks to people’s amazing reaction regarding Nue, Lara got back on stage. It was more than a success!

But Lara also appreciates warm and more intimate atmospheres. Launched in 2003, the Live cd and dvd entitled En toute intimité beautifully confirmed this feeling. In a cosy atmosphere, Lara performed her biggest hits.

Double originality: amazing acoustic arrangements that we could say acoustic, or more exactly neo-romantic (strings, piano), a brilliant version of Comme ils disent (Charles Aznavour), an astonishing performance of Addio del Passato (La Traviata) and a homage to Michel Berger-Luc Plamondon’s team (through a medley of the Starmania musical).

Lara followed her path, with the launching of Wonderful Life, with hits Last Goodbye and I Guess I loved You.

Clip 5
2004 was the year when she appeared in a movie for the very first time: De Lovely (Irwin Winkler), musical dealing with composer Cole Porter’s life (with Kevin Kline, Ashley Judd, Jonathan Pryce, Alanis Morissette, Natalie Cole, Sheryl Crow, Robbie Williams and Mario Frangoulis (with whom she recorded So In Love for this film). Lara celebrated MGM 80th anniversary, at the Cannes festival, with the amazing cast of this movie.

The same year, she recorded another duet The Alchemist, with the English tenor Russell Watson.

It’s been a long time since the critics and the audience no longer doubt about her: nowadays, Lara is part of the greatest singers of the pop history.

In March 2005, the album 9 (entirely co-written by Lara) showed an effective evolution in the music she was used to offering. From September 2005 to June 2006, Lara started touring all over France. Her show entitled Un Regard 9 was a success. She is now about to tour all this summer in festivals (Montréal, Istanbul…)

http://www.lara-fabian.fr/biography/bio3