Archive for the Povestea vorbei Category

Şcoala finlandeză

Posted in Povestea vorbei on 5 Ianuarie 2008 by dorunastase

Căutăm de multă vreme un sistem model de învăţământ pentru România în speranţa că vom scoate pe bandă rulantă generaţii de elevi bine pregătiţi. Europa are un model de succes pe care ţări cu tradiţie au început să-l copieze.

Decenii la rând, ţări precum Germania, Anglia, Franţa au fost convinse că sunt imbatabile la capitolul învăţământ. Acum câţiva ani au suferit însă un şoc. La două evaluări internaţionale, pe primul loc a ieşit Finlanda. De atunci, toate ţările lumii încearcă să fure câte ceva din şcoala finlandeză pentru a-şi perfecţiona învăţământul. Sistemul este atât de performant, încât în Germania, spre exemplu, se scriu 300 de articole de ziar pe an despre el.

Pe la mijlocul secolului 19, filosoful finlandez Johan Vilhelm Snellman mobiliza masele în jurul ideii că numai educaţia poate duce la bunăstare şi punea bazele a ceea ce avea să devină cel mai performant sistem educaţional din Europa. Ideile acestuia au prins rapid şi populaţia finlandeză a început să investească, mai întâi efort şi apoi bani în educaţie.

Primul lucru care s-a decis a fost ca şcoala elementară să fie formată din nouă clase. De la nord la sud, Finlanda a început să se umple de şcoli. Educaţi, oamenii din zonele preponderent agrare, dar şi cei din îngheţata Laponie n-au mai migrat spre oraşe, ci au rămas să contribuie la prosperitatea zonei. S-a ajuns la concluzia că e nevoie de profesori şcoliţi la cel mai înalt nivel. Astfel, legea impune fiecărui cadru didactic să aibă la bază cinci ani de facultate şi un master în pedagogie. Învăţământului îi revine un procent de 14% din bugetul de stat. Bani în care intră transportul elevilor, prânzul zilnic servit în şcoli şi, pentru primii nouă ani de şcoală, tot ce înseamnă rechizite de la radieră până la manuale. Aşa că Finlanda nu are învăţământ particular la nici un nivel.


http://www.protv.ro/stiri/tu-stii-ce-mai-face-copilul-tau/scoala-finlandeza-un-model-de-succes-pentru-europa.html

Iata si reportajul Pro Tv in care se vorbeste despre cume invatamintul pe alte meleaguri:

Compasiunea pervertită

Posted in Povestea vorbei on 2 Ianuarie 2008 by dorunastase

Pe mai toate posturile TV, a existat la un moment dat sau încă există cîte o emisiune gen Poliţia în acţiune. Programul se vrea un fel de raport televizat despre faptele celor care se ocupă de ordinea şi siguranţa publică: poliţiştii. Astfel ai prilejul să descoperi, dacă nu ştiai cumva, cine sînt marii răufăcători ai României. Dacă vă imaginaţi că sînt niscaiva demnitari prinşi cu caltaboşii în traistă, vă înşelaţi. Ei bine, pericolul numărul unu pentru lege şi liniştea publică sînt prostituatele. Lor li se alocă cel mai mult spaţiu al emisiunii. Sînt filmate riguros, pas cu pas, începînd din dormitor sau maşină, în timpul relaţiilor sexuale, apoi sînt înghesuite într-o dubă, urmărite cum dau declaraţii la poliţie şi luate la întrebări pe diverse teme – de la ce tarife se mai cer pe piaţa de profil pînă la ce cred ele despre viaţă, familie, Dumnezeu şi păcat (întrebări de care sînt scutiţi, bineînţeles, cei fără de care ele n-ar putea profesa: proxeneţii şi clienţii). În tot acest timp, trebuie să suporte batjocura trecătorilor, a poliţiştilor şi a reporterilor înşişi.

Văzîndu-le pe aceste femei, un lucru care îţi sare în ochi este că nu au nimic în comun cu, de exemplu, nonşalantele locatare ale cartierului cu felinare roşii din Amsterdam. Mai degrabă sînt studii de caz despre efectele pe care le au sărăcia, mizeria şi suferinţa pe care le întîlneşti la tot pasul. Dar aspectul cel mai izbitor este abrutizarea celor din jur. Dacă în cazul pomeniţilor demnitari surprinşi în timp ce-şi făceau mendrele au fost invocate drepturile omului, ele nu sînt nici măcar amintite cînd nişte oameni sînt filmaţi fără voia lor în momentele cele mai intime, hărţuiţi pe drumul spre poliţie şi în incinta ei. Doar – ştie toată lumea – prostituatele nu sînt întru totul oameni.

Antologică mi s-a părut replica unui client care, trezindu-se cu camera de filmat alături, şi-a pus cămaşa pe faţă şi a spus: „Luaţi-o pe ea; eu nu sînt ca asta, sînt cetăţean“. Şi mai ciudat este de ce astfel de situaţii nu stîrnesc, dacă nu spiritul de dreptate şi revolta, măcar compasiunea comunităţii în care se petrec, în timp ce emisiunile care storc lacrimile naţiunii, de tipul Surprize, surprize, au drept subiecte îndeosebi cazuri de fiice şi mătuşi despărţite de familie prin măritişul în Jakarta – adică, din punct de vedere etic, nimic. Este un bun exemplu în care sentimentalismul de tip telenovelistic reuşeşte în cele din urmă să ucidă sentimentul: spectacolul suferinţei – nu mai contează dacă ea este reală ori motivată sau nu – ajunge să te facă insensibil la suferinţa însăşi, cînd ea se află lîngă tine.

Se ştie, din perspectivă filozofică, că această capacitate de a fi empatic cu suferinţa şi nedreptatea la care sînt supuşi ceilalţi – compasiunea – reprezintă unul dintre punctele de plecare ale comportamentului moral. Prin mecanisme stranii, care ţin de o orbire personală sau colectivă, acest sentiment, altminteri nobil, ajunge să fie pervertit în cele mai ciudate feluri, îşi alege greşit şi mijloacele, şi ţintele. Acolo unde este cu putinţă să opreşti de la difuzare un film care prezintă un posibil caz de corupţie la nivel înalt, pe motiv că drepturile umane ale celor implicaţi ar fi lezate, dar să-i umileşti şi să-i batjocoreşti pe alţii fără apărare, oricum umiliţi şi batjocoriţi zilnic, avem de-a face cu un caz limpede de pervertire a compasiunii.

Printre situaţiile flagrante de acest tip la care am asistat în ultimii ani, se remarcă unul care, prin datele sale, are parfum de neverosimil. Este vorba despre dispreţul sau mila pentru o categorie de oameni ce a fost numită de presă „căpşunari“. Este neverosimil deoarece, probabil în premieră mondială, un grup este privit de sus ori compătimit pentru că şi-a luat destinul în mîini şi s-a hotărît să muncească pentru o viaţă mai bună. Conform opiniei generale, e mai umilitor să culegi căpşunele sau portocalele spaniolilor, măslinele grecilor ori strugurii italienilor decît să tai frunză la cîini în România. În spatele acestei păreri se află de fapt desconsiderarea muncii, în special a celei fizice, care nu presupune un loc călduţ şi sigur sau o funcţie de conducere. Un director de companie de stat, plătit consistent pentru nu se ştie ce, este un membru stimat al comunităţii, un model de reuşită socială; un agricultor care munceşte în Spania ca să-şi întreţină familia este un caz trist, aproape ruşinos, un eşec personal care merită milă. În ultima vreme, s-a pornit o adevărată campanie referitoare la soarta disperată a copiilor celor plecaţi să muncească în străinătate. Nici vorbă, fenomenul are implicaţii sociale numeroase şi merită toată atenţia, dar portretul muncitorului român în Occident, care se desprinde din aceste relatări, este al unui individ lacom, pus pe căpătuială, care şi-a lăsat copiii de izbelişte. Este tragic, într-adevăr, cînd un copil se spînzură de dorul mamei. Întrebarea este dacă sînt mai multe astfel de situaţii în cazul celor plecaţi peste graniţă sau se pot întîmpla, în acelaşi procent, şi cînd părinţii se află alături. Şi, mai ales, de ce imaginea acestor oameni trebuie să conţină culori sumbre, discursuri acuzatoare ori condescendente şi bocete. Exemplul lor este mai curînd unul luminos. Au luat o decizie liberă pentru că n-au mai vrut să facă parte din corul văicărelii colective despre vremurile ticăloşite pe care le trăim. Ei au plecat să muncească, cu nădejdea că un mai bine este totdeauna posibil, pentru că s-au săturat să joace rolul victimei. Asemenea altor europeni care s-au aflat în această ipostază – precum irlandezii, portughezii sau italienii – ceea ce istoria va consemna din acest episod va fi probabil nu compătimirea, ci speranţa.

http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=202&cmd=articol&id=7298

Victimizarea la romani – Partea a V-a: Sistemul, barbarii de tirani și reacțiunea

Posted in Povestea vorbei on 31 Decembrie 2007 by dorunastase

România este o ţară săracă din Europa, în fapt cea mai puţin dezvoltată ţară din Uniunea Europeană. Altfel spus, România este una dintre ultimele ţări în topul celor mai dezvoltate ţări de pe mapamond. Parcă aşa sună un pic mai bine! Românii sînt însă deştepţi, harnici, ospitalieri, viteji, demni, mîndri, oneşti, şi au o ţară bogată în resurse naturale. Sau cel puţin aşa învaţă ei la şcoală. Spune-i unui român că nu-i aşa şi o să ai o probabilitate ridicată de a te confrunta cu o reacţie vehementă. Argumentele vor curge şiroaie, începînd cu imnul naţional în care nişte despoţi necivilizaţi au răsărit din neant şi au asuprit un popor atît de luminat şi de înzestrat, adormindu-l. Primarul unui orăşel îmi explica acum cîţiva ani cum românii nu sînt mai corupţi decît alţii, însă vin ăia din UE pe capul nostru şi ne acuză, că „sîntem mai mici şi ultimii sosiţi“ şi de aia se iau de noi, pe cînd „la ei e şi mai rău“. Dacă încerci însă să afli de unde vine acest rest de corupţie, fie el şi mai redus decît în alte părţi, o să trăieşti o revelaţie interesantă. Nimeni nu e vinovat de a fi corupt, exceptînd un grup restrîns de politicieni – mafioţi şi oligarhi –, în fapt toată clasa politică, în afară de unul, mare luptător, ale cărui nume şi meserie diferă în funcţie de martorul ce îţi relatează povestea: ba e căpitan de navă, ba mare iubitor de Dumnezeu, cioban şi patron, ba fost securist cinstit, ba fost nomenclaturist luminat, ba cine ştie ce profesor naiv pe care îl prostesc toţi ăilalţi. În rest, toţi politicienii sînt corupţi, iar toţi ceilalţi nişte îngeraşi, hăcuiţi sistematic de cei cîţiva întinaţi fără scrupule. Corupţia – ţi se va spune – este omniprezentă în sistemul medical. Nu există însă nici un medic care să fie responsabil de ea, ba, mai mult, nici măcar corpul medical, în ansamblu, nu are de-a face cu perpetuarea corupţiei. Sistemul e de vină. Calitatea învăţămîntului lasă de dorit. Proaspăta clasare, în studiul PIRLS (un studiu care evaluează abilităţile de lectură, .pirls.bc.edu), a elevilor de clasa a IV-a pe ultimul loc din Europa, în ce priveşte cititul nu face altceva decît să confirme o realitate pe care începuseră să o intuiască cu toţii. De altfel, studii de genul acesta sînt disponibile încă din a doua parte a anilor ’90, toate plasînd elevii români de clasa a IV-a sau a VIII-a pe ultimele poziţii în Europa. Ceea ce li s-a reproşat însă mai mereu pînă în prezent a fost metodologia. Ea era de vină pentru rezul-tatele noastre slabe, fiind centrată pe lumea vestică. Glumind, se poate spune că vecinii noştri cu rezultate mai bune – precum bulgarii, ungurii sau cei din Republica Moldova – au nişte „pile“ la metodologia asta! Altfel, dacă stăm să căutăm un vinovat pentru calitatea redusă a educaţiei şcolare, o să găsim rapid vinovatul. Acesta nu este însă localizat la nivelul unui individ sau grup, ci este vorba de mai vechiul nostru inamic: sistemul. Sistemul acesta, dacă mă gîndesc bine, trebuie că e un fel de rudă cu barbarii ăia de tirani care tot ne anesteziază prin imnul naţional. Şi tot rudă cu ei trebuie să fie şi UE, care, invidioasă pe fermierii noştri, ne-a acuzat doar pe noi de gripă aviară. Aşa cum mi-au explicat mai mulţi cetăţeni, membri de vază ai societăţii, unii fiind chiar decani prin varii facultăţi româneşti, de fapt toate ţările aveau aviară, dar numai pe noi ne puneau să omorîm păsările, ca să se ofilească vajnica noastră industrie de zburătoare şi să asigure piaţă de desfacere pentru zburătoarele lor de calitate proastă. Pînă de curînd, dacă o echipă mînca bătaie la fotbal, de vină erau arbitrii, calitatea terenului, accidentările din alte meciuri, cartonaşele roşii sau faptul că adversarii au îndrăznit să nu se dea la o parte. Nu conta faptul că adversarii jucau pe acelaşi teren, că accidentările puteau fi prevenite, cartonaşele evitate etc. Mereu apărea un baubau din acesta, rudă cu „sistemul“, care voia să ne dea nouă în cap, că eram mai mici şi mai înzestraţi. Mai nou, e de bonton să anunţi mai întîi vina echipei tale şi apoi să acuzi existenţa unei conspiraţii a celorlalte echipe şi a arbitrilor, care se îndreaptă, evident, împotriva ta. Am invocat pînă aici, ironic, cîteva exemple despre cum românii caută mereu un vinovat pentru necazurile pe care le au şi despre cum îl găsesc mereu pe acesta într-o realitate exterioară. Sociologic vorbind, explicaţia este relativ banală. Există o tradiţie a civilizaţiilor umane de a plasa responsabilitatea evenimentelor negative în exterior. Forţe supranaturale şi inamici perpetui sînt cei care caută să împiedice dezvoltarea celor buni. Acesta este fundalul oricărui basm, în care eroii pozitivi se confruntă cu forţele răului. Mai mult, oamenii sînt buni prin definiţie, singurii răi în interiorul colectivităţii de apartenenţă sînt de regulă cei care primesc acest rol, cu alte cuvinte, cei care sînt plasaţi în funcţii de conducere. Foarte simplist, acesta este modelul societăţii tradiţionale. Modernitatea a mutat însă accentele: indivizii au devenit din ce în ce mai autonomi şi mai stăpîni pe viaţa lor. Ei au mai multe libertăţi, dar şi responsabilităţi. Vina pentru disfuncţionalităţile societăţii poate fi regăsită în interiorul societăţii şi corectată în consecinţă. Sistemul ca atare este prea puţin important. El este făcut de oameni şi prin urmare oamenii îl pot schimba. Tiranii nu pot exista fără suportul oamenilor, suficient de independenţi pentru a-şi putea alege şefi asemenea lor. O clasă politică şi un sistem corupt reflectă prin urmare o societate căreia îi este mai la îndemînă să trăiască cu corupţia decît fără ea. Nu există nicăieri în lume o societate complet modernă, postmodernă sau tradiţională. Pretutindeni vom regăsi deopotrivă indivizi mai tradiţionalişti, convieţuind alături de oameni mai moderni sau orientaţi mai degrabă către postmodernism valoric şi ca mod de viaţă. Chiar şi în societăţile cele mai moderne, vom regăsi stereotipuri ale victimizării. Pe de altă parte, schimbarea nu este una rapidă, modernitatea nu vine dintr-odată ca o „reacţiune“ care să pocnească şi să alunge vinovăţia „sistemului“ şi să proclame responsabilitatea fiecăruia. Probabil va mai trece ceva timp pînă vom realiza cu adevărat că sîntem săraci pentru că sîntem slab educaţi, avem o productivitate redusă, infrastructură inexistentă, un consum disproporţionat, nu ne îngrijim sănătatea aşa cum trebuie, nu ne spălăm suficient de des şi multe astfel de rele pentru care doar Noi sîntem responsabili.

http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=202&cmd=articol&id=7297

Victimizarea la romani – Partea a IV-a: Stockholm în România

Posted in Povestea vorbei on 31 Decembrie 2007 by dorunastase

Imediat în anii ’90, după ce euforia care a cuprins România scăpată de dictatură începuse să se dilueze în nesfîrşite dispute pro şi contra Iliescu, au început să apară nostalgicii. Nostalgici după un trecut fără scandal şi fără alternativă şi-au făcut loc printre cîrcotaşii care găseau vină în orice. Într-un interviu acordat recent RFI, Jean Michel de Waele, profesor la Universitatea Liberă din Bruxelles, aminteşte că una dintre „bolile României“ e „de a pasa tot timpul responsabilitatea pentru ce nu merge. Ba e vina Uniunii Sovietice, ba a lui Ceauşescu, a trecutului… a ungurilor. În prezent, a elitelor politice sau a oligarhilor…, dar puţini dintre cetăţenii români şi-au pus problema în mod real: ce ar trebui făcut pentru a mişca lucrurile în propria societate?“.


Acordînd însă circumstanţe atenuante, în ce termeni vorbim, în societatea românească, de victimă reală şi de autovictimizare postcomunistă? Sub comunişti, în România nu a existat nici un sindicat „Solidaritatea“, ca în Polonia, nici o mişcare tip „Charta 77“, ca în Cehia, şi nici o revoltă populară ca în Ungaria. Doar o fragilă rezistenţă în munţi. Fragilă în comparaţie cu cea din alte ţări, precum Lituania sau Estonia. Uriaşă şi importantă în comparaţie cu milioanele de victime care sufereau, complăcîndu-se în tăcere.

Instaurat prin forţă şi furt, comunismul a fost un regim cu victime şi călăi. Pentru Corneliu Coposu, comunismul a fost un „calvar impus de un ocupant străin unui popor umilit şi martirizat“. Timp de zeci de ani a avut loc o victimizare sistematică, reală şi de necontestat a elitelor politice şi culturale, distrugerea economiei de piaţă şi exploatarea sălbatică a ţărănimii. E suficient să ne uităm pe cifrele din cartea lui Romulus Rusan, Cronologia şi geografia represiunii comuniste în România, pentru a putea afirma răspicat că au existat 2 milioane de victime reale. Directe sau indirecte.

Numărul călăilor însă nu se cunoaşte. Poate au fost mai mulţi. În documentarul Război pe calea undelor, Alexandru Solomon îi pune faţă în faţă, victime şi călăi, pe cei de numele cărora se leagă „Europa liberă“, un radio devenit fenomen, dacă ne gîndim că era ascultat de sute de mii de oameni în fiecare seară, oameni care trăiau între ziduri, dar căutau libertatea de dincolo. Aceia erau victime într-un regim dictatorial. La fel ca arestaţii, deportaţii, familiile despărţite, morţii, cei care trăiau veşnic în teroare.

Prin comparaţie, în zilele noastre, există scenarii de autovictimizări pornind de la lait-motivul „era mai bine pe vremea comuniştilor“. Şi vorbim de oameni care în trecut chiar îşi puteau asuma oficial şi de netăgăduit statutul de victimă, dar care azi, cunoscînd libertatea de acum, avînd posibilitatea de a vorbi şi de a se exprima neîngrădit, nemaiavînd nici o scuză pentru incapacitatea de a acţiona, aleg să se plîngă de vremurile trecute, tînjind după zidurile şi lipsa de alternativă de atunci; azi, un canal TV care oferă emisiuni decerebrate se bucură de audienţe asemănătoare cu cele pe care le făcea „Europa liberă“, iar oamenii care au încercat să păcălească se păcălesc, în fapt, pe ei înşişi, devenind victime care aleg de bunăvoie să rămînă îndrăgostite de propriii călăi.

http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=202&cmd=articol&id=7295

Victimizarea la romani – Partea a III-a: Istoria secretă a răului românesc

Posted in Povestea vorbei on 29 Decembrie 2007 by dorunastase
Victimologia română are doi adversari foarte incomozi: istoria. Nu reuşim, adică, să desfacem, raţional, suma evenimentelor trecute, în istoria binelui şi în istoria răului românesc. Lucrăm cu ideea generală de „istorie“ pe care am convertit-o într-un recitativ nevrotic, într-un fel de a vorbi obsesiv şi circular despre patimile românilor. Acest obicei de „popor necăjit“ e, de fapt, o manevră foarte abilă de „mincinos instruit“, un act de autopropagare încărcat de patologie. El permite subiectului să iasă în lume sub altă înfăţişare, să îşi proclame calităţile, în afara palmaresului istoric propriu-zis care zace deformat, dacă nu sfărîmat, în legendă. Realitatea istorică a devenit, astfel, sub presiunea istoriografiei oficiale şi a mitologiei publice româneşti, un document aproape irecuperabil, dar şi un autoportret în care mentalitatea naţională îşi expune resorturile. Vrem, adică, să spunem, în mod repetat, ceva foarte neadevărat despre istoria noastră şi reuşim, astfel, să spunem ceva foarte important şi în neregulă despre noi. Încercăm să mutăm centrul răspunderii cît mai departe şi facem din realitatea externă potrivnică o forţă covîrşitoare şi un alibi cuprinzător. Fuga de şi din realitate e primul indiciu al tulburărilor de personalitate. În istorie, acelaşi comportament semnalează o nemulţumire profundă şi o conştiinţă încărcată. Ce avem deci să ne reproşăm, de fiecare dată cînd descoperim, ajutaţi de istorici sau într-o discuţie de terasă, că „românii au stat în calea barbariei, au apărat Occidentul nerecunoscător (care a profitat, spre a-şi înălţa catedralele) şi s-au deprins cu vitejia, în singurătate“?

Notre Dame şi cota poloneză

În primul rînd: lipsa de succes istoric. Românii n-au reuşit prea mult şi prea bine, cum s-ar zice, „de la înfiinţare pînă în prezent“. Ungurii, polonezii, cehii s-au bucurat de o „tragere la sorţi“ mult mai norocoasă, au clădit mai mult, sînt mai prezentabili şi mai prizaţi în lumea bună. E adevărat? Nu. Am reuşit, de fapt, mult mai mult decît ne închipuim. Dacă nu izbutim să vedem ce ne-a ieşit, asta e pentru că nu vrem să judecăm raţional istoria. Cum spuneam, această situare nevrotică a rezultat într-o formă de orbire parţială care dă o importanţă ieşită din comun istoriei răului românesc şi exclude istoria binelui românesc. Să le luăm pe rînd. Istoria „vitregiilor“ româneşti cuprinde desigur o exagerare uriaşă, dar nu e un fals. Ocupaţiile străine şi aservirile nefaste abundă. Dar nu sînt cu nimic mai grave sau mai frecvente decît necazurile altor popoare. La drept vorbind, nu există neamuri în carantină. Toate popoarele şi-au luat porţia de catastrofe. Istoria nu e, aşa cum ne vine nouă să credem, o formă de prăpăd „pe secţiuni“. Cine crede că Occidentul şi-a răsfoit cuminte cultura, la adăpostul paravanului apărat eroic de români (şi de sîrbi – alţi bolnavi de eroism ignorat) se înşală. Mai întîi, pentru că marea cultură a Occidentului, inclusiv Catedralele, erau gata de mult. Pe la 1340, Notre Dame fusese deja predată la cheie. În al doilea rînd, adepţii eroismului românesc euro-salvator şterg, dintr-o mişcare, zbuciumul destructiv al anarhiei militare feuale, al revoluţiilor, războaielor civile şi religioase europene. La fel de greşită e ipoteza unui Occident conspirativ care a profitat de noi, spre a apăra un „occidentalism“ de care occidentalii înşişi nu aveau habar, la acea dată. În plus, nu e clar de ce anume am fi apărat noi valorile Occidentului fără să ne simţim, altfel, deloc tentaţi să le preluăm. Am suferit, indiscutabil. Prezenţa răului în istoria românească e incontestabilă. Însă ea nu a atins pragul de exterminare, fixat de cota poloneză sau ucraineană sau bielorusă. Nu are rost să ne plîngem. Dacă am fi un pic mai raţionali, am avea destule motive să fim mulţumiţi. Istoria binelui românesc e prodigioasă.

1850-2007 – Loteria Română cu noroc

Obişnuiţi să facem recensămîntul caragialesc al nenorocirilor (cinci secole la turci, trei la unguri, unu la fanarioţi), sărim peste situaţiile frecvente în care românii nu au fost perdanţii, ci beneficiarii istoriei. Între 1850 şi 2007, istoria binelui românesc e foarte activă. În numai 150 de ani, istoria lucrează cu o acceleraţie suspectă de proromânism. Statul român apare (tîrziu, dar nu mult mai tîrziu decît construcţiile belgiană, italiană, germană), devine stat naţional integral, supravieţuieşte catastrofei comuniste şi e reintegrat, prin admiterea în NATO şi UE. Ce ne scapă e gradul de participare extraordinar al istoriei, uluitoarea ei amabilitate constructivă, favoritismul deşănţat cu care împrejurările fac jocul românilor. Forţele istorice, pe care ne-am obişnuit să le blestemăm, lucrează de 150 de ani, vîrtos, în folosul României. În fiecare din aceste momente, centrul de densitate istorică se mută spre Est, suficient de aproape de bazinul naţional românesc. Astfel, la jumătatea secolului al XIX-lea, „chestiunea orientală“ devine prima problemă a Europei, iar războiul Crimeii aduce Occidentul în atelierul istoric românesc. Primul război mondial începe foarte rău, dar sfîrşeşte teatral, cu alinierea unei constelaţii sută la sută favorabile României. Degradarea Imperiului Sovietic înlesneşte decisiv, în 1989, căderea abjectului regim comunist românesc. După 11 septembrie 2001, Estul Europei devine o zonă limitrofă vitală a centrului de operaţiuni oriental şi asta relansează candidatura României la alianţa NATO. România nu mai e parte a unui spaţiu indiferent. De la 1 ianuraie 2007, ea devine limita răsăriteană de interes şi extindere a blocului european. Abia aici e de făcut bilanţul: cîte popoare se pot lăuda cu asemenea tragere la sorţi? Olandezii, de pildă, sînt mult mai obişnuiţi cu conjuncturi nenorocoase (pe care se pricep să le transforme în împrejurări favorabile). Polonia are motive serioase să se considere capitală europeană a nenorocului. Ideea după care (doar) istoria României e egală cu suma persecuţiilor şi nedreptăţilor e o aberaţie care îndepărtează din conştiinţa publică un secol şi jumătate de-a dreptul remarcabil. Oare de ce?

De ce colecţionăm autori

Ne apropiem de diagnostic. Recapitulînd, comportamentul interpretativ al românilor tinde să ignore realitatea pozitivă şi să supraestimeze rolul adversităţii (o situaţie descrisă salutar de Lucian Boia, în Istorie şi mit în conştiinţa românească – Editura Humanitas, 1997).

Altfel spus: răul are autor, binele nu. Ştim cine a făcut răul, dar nu ne interesează paternitatea binelui. Sîntem volubili cînd descriem regia răului, iar asta lasă să se întrevadă o mare „goană după autor“, după figura unui altcineva care acoperă orizontul şi ne scoate din cauză. Această insistenţă sugerează o anume descărcare de tensiuni, provocată de excesul de atribuire. Cu cît mai largă identificarea făptaşilor, cu atît mai restrînsă cercetarea titularului prim al istoriei româneşti: românii. Vrem să ştim că istoria noastră e o paradă de nedreptăţi, tocmai pentru că le putem atribui un alt autor. În schimb, nu vrem să cercetăm paternitatea binelui şi preferăm să nu îi atribuim un autor. Nu vrem sau ne temem? Şi de ce ne-am teme? Nu cumva de bănuiala că nu ne stă prea bine în postura de autori? În fond, adevărata măsură a meritului şi a capacităţii e ce ne-am făcut nouă, cu mîna noastră. Palmaresul român-român, şi nu altceva, contează cu adevărat. De aici vin sau nu vin siguranţa, liniştea şi onoarea. În această zonă ne lămurim dacă sîntem apţi sau, dimpotrivă, avem probleme de nemărturisit. Iar acest bilanţ spune că, în ce priveşte relaţiile români-români, am făcut prea puţin sau am făcut-o lată. Asta înseamnă că nu am reuşit să construim societăţi coerente, ci am repetat modelul colectivităţilor scindate, cu elite dominante şi majorităţi mizere. Şi mai înseamnă că avem o capacitate de agregare redusă, din care au rezultat state slabe şi ordini publice profund corupte. Nu am reuşit, atît cît a ţinut de noi, să construim un sistem civilizat de relaţii, de la român la român. De aici sentimentul secret de jenă şi umilinţă pe care îl declanşează discuţiile despre realitatea istorică românească. De aici fuga după alţi autori de istorie. Marile noastre eşecuri interne pot fi, desigur, explicate. Ele au legătură cu o străveche lipsă de coeziune, cu o teamă de convieţuire pe care n-am depăşit-o niciodată. Am fost mereu o cultură lingvistică de uz personal, compatibilă cu grupurile restrînse şi înrudite: familia, clanul, reţeaua, facţiunea. Această formulă presupune excluderea grupului rival. Pe acest drum nu aveam cum să înaintăm spre o cultură socială şi politică unitară. Însă, oricare ar fi explicaţiile, aceste eşecuri de coeziune sînt permanenţe, nu accidente. Ideea după care a trebuit să aşteptăm comunismul pentru a deveni deficitari e un clişeu salvator, nu o realitate istorică. Marea întrebare nerostită a istoriei româneşti e: a avut comunismul mai mult de distrus sau mai mult de dezvoltat, în România?

http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=202&cmd=articol&id=7330

Victimizarea la romani – Partea a II-a: Victimizarea, la ei și la noi

Posted in Povestea vorbei on 27 Decembrie 2007 by dorunastase

La intersecţia dintre spaţiul ştiinţelor sociale, al dreptului sau al psihologiei îşi fac brusc apariţia unele cuvinte care reuşesc mai bine decît altele să se instaleze în vocabular, fiind acceptate apoi cu uşurinţă atît de către specialişti, cît şi de publicul larg. Mai apoi, urmează inserţia „naturală“ în limbajul curent, transformarea rapidă în repere inconturnabile. Unul dintre aceste cuvinte cu destin miraculos este „victimizare“. Derivat din latinul victima, el apare pentru prima oara în limba franceză în secolul al XV-lea. Preluat de limba engleză (victimization), cuvîntul reapare în limba franceză sub forma victimisation şi, într-o formă relativ apropiată, în limba română: victimizare. Astăzi, cuvîntul a intrat în vocabularul curent, fiind utilizat de către toată lumea, de la „vlădicile“ academice şi ONG-iste pînă la „opincile“ din mass-media, dar este departe de a produce consens. „Victimizare“ este mai mult decît un cuvînt-capcană, plastilină semantică utilizată în funcţie de ideile şi interesul celor implicaţi. Este un concept care, cel puţin în Occident, a scăpat de sub control, devenind o adevărată capcană, atît pentru cei care-l folosesc ca armă pentru a revendica statutul de victimă, cît şi pentru cei ce produc victime. „Victimizare“ are o imensă încărcătură emoţională, ajungînd în anumite situaţii să structureze comportamentul unor întregi clase sociale (a se vedea în acest sens Emotion, Social Theory and Social Structure, J.M. Barbalet, Cambridge University Press, 1998), fapt ce se întîmplă mai ales în perioadele incerte ce preced marile conflagraţii mondiale sau atunci cînd întreaga societate este în criză. Amintiţi-vă de perioada convulsiilor din februarie-iunie 1990, cea a mineriadelor, un exemplu printre atîtea altele… „Victimizare“ intră timid în vocabularul politic anglo-saxon la începutul anilor ’70, desemnînd un grup de indivizi restrîns ca număr, dar care luptă cu energie, mai ales pe căi juridice, fie pentru recunoaşterea unor drepturi colective (cum ar fi, de pildă, emanciparea negrilor americani), fie pentru a face cunoscute prejudicii şi injustiţii „istorice“ suferite de-a lungul vremii, clamînd recompense diverse – materiale, dar mai ales simbolice. Tot în această perioadă, cuvîntul se răspîndeşte în vocabularul psihiatriei şi al psihologiei, în descrierea traumatismele suferite de către victimele agresiunilor psihice, dar şi în vocabularul curent al ştiinţelor sociale, ce caută să definească mai exact statutul de victimă şi „prejudiciul“ echivalent suferit. Poate fi însă suferinţa recompensată în bani? – iată doar una din întrebările delicate ridicate de statutul de victimă. De la jumătatea anilor ’80, termenul începe să-şi arate adevăratul potenţial legat de feţele lui Ianus. În Statele Unite, se vorbeşte de apariţia unui interesant fenomen, false memory recovery syndrome (sindromul falsei memorii regăsite). Autorii farsei: psihoterapeuţi fără scrupule, ce şi-au ajutat pacienţii să „rememoreze“ false abuzuri sexuale din copilărie şi adolescenţă, în schimbul a diverse reparaţii materiale. S-a declanşat o adevărată isterie legată de presupuse abuzuri sexuale ale unor preoţi catolici asupra copiilor, ceea ce a avut ca efect o scădere dramatică a numărului părinţilor ce îşi îndrumă copiii către catehismul obligatoriu. Mai aproape de noi, în Franţa au proliferat cu rapiditate asociaţii de protecţie a copiilor abuzaţi sexuali (cu eşecuri juridice răsunătoare), asociaţii de protecţie a indigenilor, a victimelor atentatelor, a victimelor accidentelor domestice – şi lista poate continua. Desigur, mare parte din aceste asociaţii au permis ca legislaţia să evolueze pentru a acorda o justă reparaţie victimelor, acolo unde este cu adevărat cazul. Dar exacerbarea victimei a avut şi efecte perverse. Mai exact, statutul de victimă este pus în valoare, a devenit chiar un model. Victima este valorizată, atrage toate simpatiile mass-media, i se recunosc cu multă uşurinţă drepturi pentru dobîndirea cărora alţii trebuie să lupte din greu. În cazurile extreme, victima se confesează în public contra unor imense sume de bani, culme a delirului voyeurist contemporan – aşa cum s-a întîmplat, de exemplu, cu îndelung sechestrata adolescentă austriacă Nataşa Kampusch. A urmat aproape firesc acuzaţia de „victimizare“, bazată pe contestarea abuzului. Statutul de victimă versus acuzaţie de victimizare, ideea că cei care promovează ideea de „victimizare“ sînt persoane ce doresc avantaje sociale şi politice doar pe baza autonomiei de necontestat a propriului cuvînt şi propriei maniere de a reacţiona. Or, un astfel de discurs a atras imediat reacţii violente din partea celor ce-şi revendică pe drept cuvînt statutul de victimă, care l-au perceput ca o presiune suplimentară exersată asupra lor cu scopul de a-i fixa în această postură. Cercul se închide, dar disputa dintre victime şi adversarii victimizării este departe de a se încheia. A devenit dificil să denunţi adevărata nedreptate, să-i identifici pe cei responsabili şi să lucrezi pentru necesara transformare socială ce pune capăt acestei stări de fapt. Avem un specific al statutului de „victimă“ în România? Cred că percepţia subiectului în România (cu variantele banale gen „arbitrul ne fură pentru că sîntem români“) are prea puţin de-a face cu cea din Occident. Noi avem mai degrabă stigmate naţionale, înţelese ca o definiţie extremă a etnicităţii româneşti care şi-a găsit în Emil Cioran un apostol de geniu, fragmentar şi apofatic. Nu trebuie amestecat deci modelul identităţii naţionale stigmatice (teoretizat de sociologul Erving Goffman) cu victimizarea în varianta sa românescă – ceea ce mi se pare şi piatra de încercare a acestei teme. Cel mult, victimizarea în variantă românească „populară“ mi se pare a fi o vulgarizare extremă a stigmatelor noastre naţionale, de extracţie istorică şi ontologică, bazată pe autoderiziune şi detaşare. Scandalul mediatic izbucnit ca urmare a situaţiei dificile şi delicate a romilor din Italia mi se pare că intră şi el în logica românească a victimizării, prezentată mai sus, atît prin maniera de prezentare a crizei, cît mai ales prin concluzia finală, de tip stigmat, ce a rezultat: „nu sîntem ţiganii Europei“. Revenind la discuţia iniţială, există mai multe motive ce explică diferenţa de abordare şi de discurs „victimă-victimizare“, între „ei“ şi „noi“, din care voi enumera succint doar cîteva. În primul rînd, noi am fost decuplaţi de către comunism, timp de decenii, de la discuţia academică şi a mass-mediei asupra subiectului. Societatea civilă din România nu are priorităţile şi forţa celei din Occident – mai ales multe ONG-uri din domenii sensibile. Iar acolo unde sînt cu adevărat cauze grave de apărat, bazate pe discriminare sau pe necunoaşterea unor probleme delicate, ONG-urile reacţionează deseori „sectar“, cu pasiune şi emoţia bovarică a începătorului, suscitînd incomprehensiune, uneori chiar teamă, la nivelul maselor. Un alt aspect esenţial: în România ne scăldăm într-o cultură a memoriei diferită faţă de cea din Occident. Acolo, atenţia acordată anumitor categorii de victime ale Istoriei a devenit ceva firesc, noi încă mai căutăm adevărul ascuns al anumitor evenimente traumatice. Avem prea multe probleme memoriale nerezolvate, pentru a mai avea timp şi de victimele în sine. Atîta timp cît nu se vor accepta şi cunoaşte în detaliu evenimente tragice din istoria noastră recentă (cum ar fi, de pildă, Transnistria, dar şi teroarea comunistă) nu vom putea accede la o conştiinţă istorică mai liniştită. Ea ne-ar permite să abordăm diferit binomul „victimă-victimizare“, să identificăm just şi cu onestitate cine a fost victimă şi cine călău. Lista ar putea continua. Este dificil să găsesc un final pentru acest articol; încerc totuşi, „deturnînd“ un proverb faimos: nu „victimizarea“ face o societate, dar, în mod sigur, felul în care ne raportăm la aceast aspect esenţial al postmodernismului ambiant spune multe despre societatea în care trăim. Şi despre ceea ce sîntem cu adevărat.

http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=202&cmd=articol&id=7299

Victimizarea la romani – Partea I: Aoleu și vai de mine

Posted in Povestea vorbei on 27 Decembrie 2007 by dorunastase

A te plînge este ceva absolut uman. Firesc, aşadar, toţi avem nevoie, din cînd în cînd, să ne descărcăm, să ne văităm şi să fim alintaţi. Să fim ţinuţi în braţe nejustificat, în ciuda a oricît de puţin ar cîntări motivaţia, toţi vrem şi sîntem îndreptăţiţi, la un moment dat, să fim răsfăţaţi cu cîte un „of, sărăcuţul de tine“.

Problema intervine însă cînd permanentizăm şi extindem acele clipe de egocentrism extrem. Cînd, tentanţi de beneficiile autocompasiunii (simpatie din partea celorlalţi, inactivitate din partea noastră), transformăm neputinţa în sport naţional, justificînd-o din răsputeri cu autovictimizarea. Complăcîndu-ne astfel, în masă, teoriilor conspirative conform cărora nu avem cum lupta contra forţelor ancestrale mult mai puternice decît propria voinţă, trecem mult prea lesne graniţa dintre tînguială de mucava şi tragedia reală, riscînd să aruncăm şi problemele serioase, pe care le putem rezolva, în acelaşi derizoriu al incapacităţii de a acţiona. Cînd discursul oficial al autovictimizării este suţinut la tribune, în acelaşi registru „nu noi sîntem de vină – ceilalţi“, aceşti „ceilalţi“ devin duşmanii declaraţi ai întregului popor şi, tratîndu-i ca atare, luînd observaţiile lor drept afront personal, nu facem nimic altceva decît să batem pasul pe loc şi să ne comportăm asemeni bolnavului lui Molière.

Mi se spune că repertoriul lamentării există şi în alte ţări. Italienii, de exemplu, ne-ar egala într-ale văicăritului. Diferenţa e însă că noi nu ne mai putem permite apatia indusă de acel dolce far niente al victimizării. Dacă la ei autovictimizarea tinde să rămînă discuţie, la noi se sedimentează social, cimentîndu-ne în negura istorică: „noi, românii, am stat mereu în calea vitregiilor sorţii“, obligîndu-ne la o imobilizare generală susţinută şi de figurile politice.

Bunăoară, fostul preşedinte Iliescu e o veşnică victimă netratată, care, aruncînd mereu blamul în altă ogradă, reuşeşte să se scoată basma curată din orice, laolaltă cu comunismul (care nu a fost rău în concept, ci în aplicare). La fel, la mineriadă el doar a ajutat la plantarea panseluţelor, vina aparţinînd de fapt aşa-ziselor victime, huliganilor şi elementelor destabilizatoare. Şi cum victimizarea e un tărîm propice imaginarului, în timp s-a dezvoltat şi categoria victimelor autoproclamate. Cele care, mai îndemînatice în a trage sforile, parează – de la bun început cu autocritica – o palmă binemeritată pentru o treabă prost făcută, cerşind simpatie, plusînd la cacialma, mizînd pe bunul simţ al samariteanului. Băsescu, aidoma personajului lui Muşatescu care într-un acces de sinceritate cere votanţilor să nu-l voteze, pentru că nu merită, îşi face autocritica de fiecare dată cînd această atitudine îi aduce un cîştig. Sîntem aşadar, împreună cu politicienii noştri de vîrf, toţi nişte victime în absolut, fie că aruncăm blamul, fie că ni-l asumăm? Ce ne mînă pe drumul văicărelii? E şiretenie sau sentiment de insuficienţă? Să fie mai facil discursul stagnant al autovictimizării, sau – din contră – devine o piatră de moară? Cert e că la aproape douăzeci de ani de la Revoluţie, suferim încă, în masă, tineri şi bătrîni, de traumele de netratat ale comunismului, devenit cel mai recent şi mai modern punct de reper pentru a justifica apatia începută cu un oftat prelung şi terminată cu scuza de rigoare.

Dar, mai presus de toate, în amalgamul de oftături şi sărăcisme, cît de mult (ne) pierdem?

Trăgîndu-ne nasul de la atîta bocit şi suspinat, nu riscăm oare să uităm că uneori problemele noastre nu sînt întotdeauna cele mai mari şi că văicăreala de mucava seamănă mai mult cu un parfum de lux dat peste transpiraţie?

http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=202&cmd=articol&id=7294