Archive for the Progressive Rock Category

Ian Anderson – On Air Specialist

Posted in Progressive Rock, Radio online on 13 Ianuarie 2008 by dorunastase

Home
Planet Rock, prezinta astazi, la ora 19.00 (ora Londrei), in cadrul emisiunii „On Air Specialist”, o emisiune in care este invitat la microfon domnul Ian Anderson, de la formatia Jethro Tull.

http://www.planetrock.co.uk/sectional.asp?id=21221

Anunțuri

Yes – Soon (Live 2002)

Posted in Progressive Rock on 13 Ianuarie 2008 by dorunastase

Steve Howe si Jon Anderson impreuna cu trupa Yes, intr-un concert din 2002. Auditie placuta!

Stratosfear

Posted in Progressive Rock on 12 Ianuarie 2008 by dorunastase

Un bun exemplu cu muzica germanilor de la Tangerine Dream este si piesa Stratosfear. Muzica si culoare, pur si simplu Tangerine Dream la cele mai inalte cote ale muzicii progresive electronice. Auditie placuta!

Interviu cu Paul Prisada

Posted in Progressive Rock on 12 Ianuarie 2008 by dorunastase

Grupul tulcean ACCENT are doua inceputuri. Primul, pe vremea cealalta, iar al doilea, in cursul acestui an. Folosesc la introducere cateva cuvinte scrise de dramaturgul si prozatorul Stefan Caraman, egal de tulcean: „Atunci, ca si acum, ACCENT nu avea fani, avea prieteni, nu avea public, avea indivizi”. Continua Caraman: „Faptul de a scoate dupa atatia ani un album (chiar daca adunand creatiile initiale), intr-un moment in care capra blonda deopotriva cu rocker-ul pacalit (fie el ascuns si dincolo de nori) tin sus afisul irosirii pentru nimic, inlocuind marsul catre comunism cu dansul catre cretinism, e doar o dovada in plus ca ACCENT a ramas la fel – pur si simplu un reper valoric. Putini ar avea dreptul sa-i priveasca in ochi. De altfel, putini au si facut-o”.

Rep: Cati va privesc in ochi, domnule Prisada?

Paul Prisada: In mod normal, ar fi trebuit sa incepem mult mai vesel si mult mai aplicat pe subiectul pe care-l vom aborda. Din pacate, raposatul Florian Pittis, cel care trebuia sa scrie bucletul pentru noul nostru C.D., nu ne mai poate privi… Prietenia mea cu el data din 1973… Revenind, ACCENT a luat fiinta dupa un nucleu de grup melopeic, format din mine si Nicolae Sava; apoi, in august 1979, ni s-a alaturat Georg Torz, flautist la grupul timisorean Progresiv TM, dupa care a inceput epopeea unuia dintre cele mai importante grupuri pe care care le-au dat Tulcea si Romania.

Rep: Ce canta ACCENT, de fapt? Unde va incadrati? Nu va adresati publicului Cenaclului „Flacara”, de exemplu.

P. P.: Nu, este vorba de un public care pe vremea aceea asculta Jethro Tull, Genesis, Led Zeppelin, Deep Purple, Black Sabbath sau Yes cu mare grija si mai ales cu frica, din motivele Departamentului orhideelor cu ochi albastri (fosta Securitate). Melopeici la inceputuri, cantam cam in stilul lui Simon & Garfunkel, dupa care flautul lui Torz a dus formatia la un folk-rock progresiv. Dincolo de restrictiile vremii, era un public avizat, tinand cont de texte, de stilul compozitiilor noastre si mai ales de pletele pe care indrazneam sa le purtam pe atunci, acestea contand – desigur – doar pentru aparitiile noastre televizate.

Rep.: Nu v-ati conformat „discografiei” epocii de aur, iar asta nu dadea bine la c.v.-urile dumneavoastra…

P. P.: Dupa doua piese orchestrale am trecut la piese cu (sub)text. Din nefericire pentru sistemul de pana la Carnavalul din decembrie 1989, textele erau din Mircea Dinescu, Ion Barbu, Gheorghe Bogorodea, Ana Blandiana. Textele deranjau regimul pe care, ca atare, a trebuit ca-n 1981, 1983 si 1986 sa-l pacalim, pentru a inregistra piesele, recurgand la variante alternative de text. Nu se vorbea nimic despre comunism, magistrale albastre sau despre „patrie, draga!”, ci erau la limita. Spre exemplu, „Sarpele Intaiul” si „Oul dogmatic” sunt „asezate” pe versurile lui Ion Barbu. Cand am fost chemat la Securitate, am recitat din „Oul dogmatic”, iar securistii au interpretat primele versuri ale poeziei („E dat acestui trist norod/ Si oul sterp ca de mancare”), ca pe un afront la adresa conducerii de stat si de partid, precum ca nu se gaseste de mancare prin magazinele Romaniei! Poezia chiar se invata de catre liceenii din an terminal, ca bibliografie obligatorie. Atunci mi-am dat seama cata cerneala au baut securistii…
Dupa vreo doi ani de cantat s-a petrecut si lansarea noastra pe „marea scena a tarii”. Pana atunci, ori pe la ce festivaluri ne produceam, castigam tot ce se putea, dar numai cu piese orchestrale. Aveam prieteni prin jurii, prieteni (in sens muzical) care se bateau cu cei de la U.T.C. si P.C.R. Ca borna a criticii muzicale, valoarea noastra a fost recunoscuta in martie 1981 cand, dupa o preselectie foarte dura, am fost invitati la Festivalul International de la Bucuresti, la Club „A”, unde, dupa un recital de trei sferturi de ora, am convins. Dovada ca am ramas pe primul disc live, care chiar asa se numeste, „Club «A»”, cu piesa „Alarma falsa”. La acel festival au participat cele mai bune trupe ale momentului.

Rep.: Care-i povestea „Sarpelui Intaiul” si cine l-a incalzit la san?

P. P.: Un sarpe intreaba, un al doilea ii raspunde. Am extras versurile din lirica lui Ion Barbu, anume din „Uvedenrode”: sarpele indeamna la pacat, ispiteste.

Rep.: Cu ce deranjati, de fapt, ca textele – in sinea lor – nu erau explicite?

P. P.: Lor le era frica de prieteniilor noastre cu o lume care putea sa schimbe sistemul, dar mai mult din cauza prostiei lor, a securistilor. Vreau sa precizez: la ACCENT sunt cel putin trei lideri, caci noi am plecat de la si am ajuns la o „societate deschisa – Georg Torz, Nicolae Sava si eu.

Rep.: Cum e cu noul C.D.?

P.P.: Noul nostru album se numeste „Coincidente premeditate” si va iesi pe piata la inceputul lunii noiembrie. In prima faza, va fi un tiraj mai mic si in conditii grafice deosebite, iar aici il amintesc indeosebi pe prietenul nostru, Alexandru Andries. C.D.-ul contine 16 piese, patru fiind de pe albume mai vechi de-ale noastre, restul fiind noi sau remixate. Pentru inregistrari, am vorbit cu fostul, actualul si viitorul nostru coleg, Torz, in Germania. Dupa uzanta, am facut o prima inregistrare aici, in Romania, „tragand” doar instrumentele, am plecat apoi in Germania, in Karlsruhe eu si cu Nicolae Sava, unde am inregistrat si vocile, si flaut, si muzicuta, si dramba… Asadar, Torz, Sava, eu, Calin Grigoriu, Florin Lefter, Marian Ene si Florin Laghia, colaborator. Cat despre fosti componenti ai trupei, il voi aminti pe Marcel Lovin, un chitarist de exceptie, plecat intre timp la cele vesnice…

Rep.: Cat despre cenzura „de dinainte”?

P. P.: In 1981, am fost invitati la mai multe spectacole in Bucuresti. La un moment dat, raposatul Tudor Vornicu ne-a invitat si la T.V.R. Toate bune si frumoase: am terminat concertul pe la ora 23.00, la 0.30 eram cu toatele in Studioul nr. 4 si, cand Vornicu a vazut ce plete lungi aveam eu si Torz, a zis: „NU! Tovarasul Ceausescu a ordonat sa nu se mai «intre» cu plete!”… Pana atunci, noi mai filmaseram la Televiziunea Romana multe piese, dar cu multa apa, cu mult zahar si cu multe clame-n par, si nu se vedea nici un profil. Dar, in seara aceea, am plecat suparati la hotel, ne-am promis sa nu ne tundem (chit ca la Gara de Nord era o frizerie deschisa…). Mi-a parut rau si-mi pare si acum ca a fost un schimb dur de replici cu Vornicu. Oricum, la hotel am compus, de suparare, o piesa cu titlul original „Aproape o stare mistica” sau „Cum se taie patrunjelul”. Cand am fost zei, cand eram ultimii oameni pentru Televiziunea Romana; traiam stari ciudate. Din cauza climatului politic, evident, caci nu era vina profesionistilor din Televiziune.

Rep.: Inainte de 1990, ati aparut in presa locala, nationala…

P. P.: … chiar si internationala. In presa de dinainte, am aparut mai mult prin almanahuri. Sau sa spun „almanahe”? Nu, ca nu suntem in Sectorul 5 al Capitalei. Pe atunci, era mai usor sa aparem in acest tip de publicatii, fiindca acestea erau dedicate oamenilor muncii. Erau pentru divertisment, estivale s.a.m.d. Nu pot spune ca „Informatia Bucurestiului” nu a fost foarte aproape de noi, mai detinem o publicatie cehoslovaca din 1982, dar nici pana acum nu am tradus textul.
In 1981, cum spuneam, a aparut primul disc live din Romania, pe care sunt „prezente” doar sapte trupe. Noi, printre ele, cu o piesa orchestrala, intrucat cele cu text deranjau. In 1983, alt „vinil”, scos de Electrecord la norma, cu o piesa de rock mai lejer, dansanta, „… ce meserie libera e arta…”. In 1986, un nou album: noi, pe o parte, Pro Musica (din Timisoara), pe cealalta.

Rep.: Cand ati intrerupt cantarile?

P. P.: In decembrie 1986. Nici noi nu stim ce s-a intamplat. Important este ca oamenii sistemului au reusit sa ne desparta si sa ne imparta pe cai diferite.

Rep.: Spune tot Stefan Caraman ca „ACCENT acompania dizarmonic zgomotul pasilor adaugati sincron”.

P. P.: Stefan sugereaza ca nimeni nu a putut sa ne puna cu botul pe labe. Am facut disidenta muzicala. Multi muzicieni buni (Aldea, de exemplu, sau de la Phoenix, de un altul) au luat calea strainatatii.
Cu trei personalitati diferite, cele amintite mai sus, in ACCENT ar fi parut greu de identificat un numitor comun. Nu a fost asa. Eram indivizi care vroiam sa facem aceeasi muzica; nu stiam cum sa-i spunem, dar asta e alta discutie, dar stiam cum trebuie sa sune. A fost un fel de muzica la prima auditie…

Bucuria de a cinta – Roger Waters – Time / Breathe Reprise – 03 Septembrie 2007 – Colombia

Posted in Pink Floyd, Progressive Rock on 11 Ianuarie 2008 by dorunastase


O secventa recenta marca Roger Waters, (din 3 Septembrie 2007), un excelent exemplu in care se vede ce inseamna bucuria de a cinta, a domnului Waters si a companiei. Auditie placuta! Cu volumul putin mai sus, de asta data. Ca sa puteti simti exceptionala introducere pe tobele elctronice, pe fundalul secundelor batute in ritm de metronom, execuatat magistral pe basul de aur al lui Roger.

Un interviu cu Dan Andrei Aldea – Partea a IV-a

Posted in Progressive Rock on 11 Ianuarie 2008 by dorunastase

31. Cum ar fi aratat discografia Sfinx în conditii normale?

Cred ca exact cum arata acum. Limitele discografiei au fost limitele noastre. Nu Ceausescu a fost principala frîna. Daca am cîntat prost la ghitara pe „Lume alba”, nu Ceausescu m-a împiedicat sa cînt mai bine. Si în fond, pe Ceausescu nici nu l-am întîlnit vreodata. Ceausescu avea alte probleme: sa stavileasca ovatiile, „oh, cîta fericire ca existi, OmCuTreiTesticole!”, si sa refuze atîtea titluri de „doctor menoris pausa” ce i se ofereau nevestei sale de diverse universitati din republici bananiere, cu toate ca ea le merita cu prisosinta. L-au împuscat, au venit Noii! – dornici sa se îmbuibe si ei ca el, daca se poate, repede! în doi-trei ani! Cînta cineva mai bine la ghitara acum? Hai sa ne raspundem cu totii la întrebarea asta, fiecare în sinea lui.

32. Cum consideri activitatea Cenaclului „Flacara”, tinând cont de faptul ca erai unul dintre putinii muzicieni agreati de Paunescu, care ti-a respectat întotdeauna valoarea?

Cu Paunescu am avut si eu anii mei de cearta, ca toata lumea, cînd nu ne-am vorbit unul altuia. Cum a evoluat omul, nu mai stiu. Aud vesti zvapaiate. Pe timpul meu, omul era OK. Nu degeaba l-a iubit atîta lume. Faceau coada în fata la Casa Scînteii, doar sa-l vada o clipa iesind din cladire pîna la masina. Aceiasi oameni îl înjura astazi. N-am ce zice. Pentru mine, care ma recunosc un afon la poezie, Paunescu ramîne în orice caz unul din marii poeti români. Topul meu personal – înca o data ma scuz, nu sînt priceput la poezie! – este Arghezi – Anton Pann – Paunescu – Radu Gyr – Restul Lumii. Doar o mare scadere avea Paunescu pe vremea mea, pe care generatiile ce vin nu i-o vor ierta: era un anti-talent la ping-pong. Sorry, Grasule. Nu stiai nimic la ping-pong.

33. Ai avut acel sclipitor moment folk (?!): „Noi nu ne temem/ Zece arici înamorati”, în care parodiai pe fata Cântarea României, cenaclurile si alti pupincuristi ai vremii. Care era „cheia” pieselor respective si cum de au scapat vigilentei cenzorilor?

Ce-i aia „pupincurist”? … Hm… poveste lunga. „Noi nu ne temem” este o parodie geniala de Marin Sorescu. Am folosit-o – si nu foarte rau – în scopurile mele perfide. Am cautat sa recreez, muzical, parodia din text: ostasi, muncitori, tarani îsi dau mîna în lupta glorioasa contra omizilor ce vor sa distruga „ale noastre mere si ale noastre pere!”, folosind „chimice substante”. Am introdus tot ce se putea introduce subtil – ca de pilda, greseli de accent, „omizi, voi ulTIMI…”cu accentul pe „-timi” – asta era sarmana mea replica la noul Imn al României, unde accentele gresite abundau: „în lupTA biruitor” sau „vrajmaSII-n lupta-i zdrobim” etc. Ceea ce am introdus intentionat fara subtilitate, au fost anumite pasaje cînd în text vorbesc omizile: „Sa ne distruga nu-s sperante!” sau „Noi sîntem multe ca un roi!”. Acele doua pasaje le-am realizat muzical folosind doua citate – nota de nota – din „compozitiile” unui individ numit Petre Magdin. Nici ca se putea mai buna alegere decît Magdin pentru rolul omizilor. Ca o manusa. Bucatica rupta.
Poezia „Zece arici înamorati” este scrisa de Horia Zilieru si am gasit-o în revista Urzica. Dupa ce am rîs în hohote ore în sir citind-o, am decis sa fac un cîntec pe ea. Geniala poezie. Peste cîtva timp, la Iasi, Horia Zilieru a venit la concertul nostru si s-a prezentat, „ce mare cinste a fost pentru el ca i-am luat poezia etc.” – iar eu nu mai stiam cum sa-i explic ca de fapt cinstea e de partea mea. Minunat om.
Cum a trecut de cenzura? Multumita redactoarei Iulia Cristea, de la Electrecord. Si la Electrecord exista o „vizionare”, unde se ascultau si se aprobau (sau nu) noile productii discografice – iar Iulia a aranjat lucrurile în asa fel încît cînd a venit rîndul discului meu n-a mai fost nimeni atent la el, caci brusc sunau tot timpul telefoanele, cineva intra cu vreo problema foarte urgenta si importanta, care cerea sa fie rezolvata NEAPARAT chiar acum! – asa ca dupa terminarea discului, pe care de fapt nimeni nu l-a ascultat atent, tot ce au avut de întrebat oamenii de la cenzura a fost „asta e muzica folk?” „Da!”- a raspuns cu impertinenta Iulia. „Bun” – au zis cenzorii. Asa a trecut de cenzura acest disc. La aparitia pe piata… acolo n-a mai fost Iulia sa protejeze. A doua zi discul a fost retras. Au venit niste gentlemen în magazine, au aratat legitimatiile si au ridicat tot stocul. Cine a apucat sa-l cumpere, îl are.

34. Desi ai avut numeroase „iesiri”, totusi „fuga” ta în Germania a parut multora total nepregatita si neasteptata. Care este motivul real care te-a determinat sa iei aceasta decizie si care este povestea acestui eveniment?

Hm… crezi ca daca se întîmpla „la momentul asteptat” mai avea succes? Cred ca ar fi mult mai normal sa ma întrebi „care NU au fost motivele?” – poate ca as gasi vreo doua: n-am fugit ca sa pescuiesc si n-am fugit pentru ca ma rodea un pantof. Despre motivele pentru care am fugit… „You name it, I had it”. Sa încep sa le însir aici, n-ar ajunge toata cartea ta. Dar la urma urmei, cred ca pot spune urmatoarele, pe care te rog sa le citesti atent, caci nu le-am spus pîna acum si nici nu le voi repeta vreodata. Long post ahead.
Acei care ma cunosc stiu cum vorbesc despre mine însumi. N-am cautat vreodata sa ma pun în centrul atentiei si nu cred despre mine ca as fi buricul Pamîntului. Scanda lumea în sala „Aldea, Aldea”? Eu raspundeam „Multumim!” Dar tragînd o linie si adunînd: daca ma gîndesc bine, unul ca mine nu se naste într-o tara chiar asa, zilnic si pe toate drumurile. Si înaintea mea au existat ghitaristi foarte buni: nea Sandu Abramovici, Alecu Radulescu, Gabi Mezei, Radu Mircea, Tica Brînzan. Am tot respectul pentru ei. Niste giganti; am avut ce învata de la fiecare. Fiecare a excelat într-un anumit domeniu. Dar nu cred ca vreunul dintre ei a avut chiar tot ce am avut eu de dat lumii. Cu toata modestia: întreaba-i pe ei însisi; nea Sandu mai traieste. Eu cred ca, vorbind de cei 30-40 de ani de dinaintea mea, ceea ce spun nu e departe de adevar.
În timpul existentei mele în România, din nou nu cred ca sînt mari dubii. Sa mai adaugam la socoteala vreo zece ani. Ce s-a întîmplat dupa plecarea mea? De atunci au trecut douazeci de ani. Au explodat o pleiada de ghitaristi foarte buni. În primul rînd, Florin Ochescu sau Adi Ordeanu – ambii, ghitaristi de mare clasa. Mai sînt si altii, multi si buni. Dar, din nou, cu toata modestia: nici în aceasta perioada nu cred ca vreunul din ei are de dat lumii tot ce am dat eu. Din nou, ei însisi pot fi întrebati; stiu cu siguranta ce vor raspunde.
Adevarul e ca n-a fost prea mult meritul meu. A fost meritul lui Dumnezeu si al parintilor mei, care mi-au dat niste calitati; a fost meritul profesorilor mei, care m-au învatat; a fost meritul mediului în care m-am dezvoltat. Dar uite, aceste trei perioade fac, împreuna, aproape un secol. De ce, de ne-ce… fapt este ca în aproape un secol, unul ca mine nu s-a nascut în România.
Acum vin la subiect. În momentul cînd am decis sa plec, am pus toate astea în balanta: si patriotismul, si dragostea de glie, si datoria fata de tineret, si prietenii. Totul. Nici nu aveam prea mare alegere; nu se stia daca mai apuc sa mai primesc viza vreodata. Era ultimul meu turneu cu Sfinx, plecarea mea din grup era de mult decisa, de mult nu-mi mai dadeam nici buna ziua cu ei – si era de asteptat ca informatorul grupului sa se razbune pe mine într-un fel; doar îsi vedea disparînd vaca de muls. Am hotarît ca, oricum o dai si oricum o sucesti, o doza de fair-play trebuie sa existe în viata. Te rog si pe tine, Nelu, si pe eventualii cititori, sa-ti raspunzi (sa-si raspunda) cît de onest se poate: S-a comportat România fair-play cu mine, cu unul care se naste o data la un secol? Ce sa fi ales: sa ma întorc, sa nu mai pot iesi vreodata nici în Bulgaria? Sa fiu din nou prada fiecaruia care vrea sa profite de pe urma mea? Sa ma las din nou insultat de nulitati ca Magdin? Sa-mi spuna fiecare idiot de la cultura ce sa fac si ce sa nu fac? Sa astept viitoarea perchezitie la mine acasa, cînd gentlemen în jeep-uri militare vin, spun ca ar cauta aur, dar de fapt ridica cel mai mic petic de hîrtie scrisa? (stii cum veneau? ca vulturii, deodata la toate casele noastre, la casa parintilor mei, pîna si la casa bunicii – ceea ce a dus, în ultima instanta, la moartea parintilor mei)… Sa vad înca o data cum Maria pierde un copil atît de dorit, iar medicii la spital o lasa zile întregi cu copilul mort în ea, ca trebuie sa vina comisia sa constate ca n-a fost un avort provocat – ba mai fac si haz de lacrimile ei?
O doza de fair-play trebuie sa existe în viata, iar viata nu e nelimitata. Cel putin viata mea. S-a comportat România fair cu mine? Eu am decis ca, oricum o dau, orice motive invoc, nu s-a comportat fair; si ca am de ales daca accept asta în continuare sau nu. Las la aprecierea ta, Nelu – si a cititorilor: decideti daca am avut dreptate.
Ei bine: unei tari, care trateaza un om ca mine la modul în care l-a tratat, este doar fair-play sa-i spun – cu toata modestia, cu toata dragostea de glie si respectul pentru trecutul stramosesc: „Stimata tara! Poftim de asteapta secolul urmator, si cînd se va naste din nou unul ca mine, trateaza-l mai fair. Daca nu, asteapta urmatorul secol; un secol trece repede. Poate pentru o tara ca România, unul ca mine nici nu e important – si atunci, de ce toata discutia? Sa ne vedem fiecare de drumul nostru, România cu gloriile ei acolo, eu, mic si neînsemnat aici, si sa ne ignoram reciproc. Asa cred eu ca e fair.

35. Cum s-a simtit „fragilul” Aldea într-o lume care-i era cu totul straina?

Foarte bine. Imnul acestei lumi straine este bun, ca l-a compus papa Haydn. Nu e o copie de „La Marseillaise”. Nu are greseli gramaticale, ca „Trei culori” – caci textul a fost scris de von Fallersleben, care nu era un agramat. Nici nu vorbeste în fiecare propozitie de „vrajmasii zdrobiti în lupta”, ci de „unitate, dreptate, libertate” si de „fapte nobile”.
Oamenii din aceasta lume straina sînt si ei altfel. Scopul lor în viata nu e sa-l fraiereasca pe Aldea. Nici sa „i-o traga”, sa-i „dea m–” – cum se spune în new romanian. De douazeci de ani, nimeni nu m-a pacalit cu un pfennig. De fiecare data se întîmpla acelasi scenariu: livrez munca, sînt întrebat „cît primesc” – orice suma spun, primesc dublul ei cu multumiri. În douazeci de ani, un singur om îmi datoreaza bani. Nici nu-i mai vreau. Nu-i dau numele aici, ca e persoana cunoscuta SI E ROMÂN. Sorry.
Prieteni? Am prieteni la fel de buni ca în România, care-ar sari în foc pentru mine si eu pentru ei.
Respect din partea mediului? Si aici, o data pe luna, primesc un alt disc pe care mi se dedica vreo melodie. De fiecare data cînd apar într-un studio, se descretesc fruntile.
Sa continuu? Are sens? Numai în primul meu an aici, cînd potrivit legii nu aveam drept de munca, mi-au iesit din mîini mai multe LP-uri decît ÎN TOATA CARIERA MEA DIN ROMÂNIA, prietene. Fragil-nefragil… cred ca am fost suficient de clar.

36. Ce anume te-a împiedicat sa cânti rock în Germania sau eventual într-o alta tara?

Nu m-a împiedicat nimic. De ce ar fi trebuit sa cînt rock? Mie nu-mi place Bill Halley, nici Pelvis. Eu sînt – sau încerc sa fiu – un muzician, nu un rocker. Am facut si eu multe compromisuri. Am cîntat pîna si rock, de ce nu. Dar nu „pentru totdeauna”.

37. Dintre numeroasele productii care au trecut prin studioul tau, si implicit prin „mâinile” tale, de care esti cel mai mândru considerând ca te reprezinta din punct de vedere muzical?

Hm… greu. La fiecare productie încerc sa dau tot ce pot. De asta plateste clientul. Dar cred ca cel mai drag îmi e quadruplul CD „Goethes Faust”, la care am lucrat mai bine de doi ani. Cum sa nu-mi fie drag dupa atîta munca?

38. Te-ai gândit vreodata la un proiect Aldea 100%?

Nu prea tare. Poate anul acesta; mi-am strîns ceva material si prietenii ma preseaza tot mai tare sa scot ceva.

39. Nu crezi ca Sfinx-ul, dupa plecarea ta, îsi încheiase „misiunea” si trebuia autodizolvat sau consideri ca mai avea ceva de transmis?

N-am nici o opinie. Din punctul meu de vedere, era dizolvat.

40. Ai avut posibilitatea sa mai asculti câte ceva din productia ceva mai recenta din muzica rock româneasca. Cu ce impresie ai ramas?

N-am avut prea multa posibilitate. Am ascultat o caseta cu Holograf, foarte buna…, ceva Sarmalele Reci si cam atît. Dar n-am avut ocazia sa ascult nimic altceva – cu exceptia cîtorva lucrari extraordinare ale lui Adrian Enescu, sau Pasarea Colibri; Vali Sterian, Nicu Alifantis si Andries mi-au trimis discurile lor; dar asta nu e muzica rock

41. Te-ai aflat printre putinii muzicieni români care au evitat sistematic o reîntoarcere în tara, chiar una pur turistica. De ce? Evitarea „umbrelor trecutului”, lipsa de timp sau pur si simplu „din scârba”?

Cred ca am raspuns deja la aceasta întrebare. Mult timp nu am plecat. Dar cînd am plecat, am plecat „de tot”. Definitiv. Am plecat stiind ca nu ma voi întoarce vreodata. Asa va ramîne. Nu am de ce sa vin în România. De fapt, România, cea pe care-o stiu eu, nici nu mai exista. România mea o port în suflet si nimeni nu mi-o va scoate de acolo. Hm… cum era bancul acela? „De ce nu strigi si mata „ura!” ca toti ceilalti, mosule?” „Ura o purtam în suflet, tinere!”

42. Cum caracterizezi concertele si colaborarile tale cu Gheorghe Zamfir, când se vorbea si despre un posibil turneu în România si cea cu Monteoru?
Te consideri apropiat spiritual si muzical de fenomenul „world music” sau „new age”?

Am participat la niste concerte cu Gheorghe Zamfir si G. Angelescu-Monteoru, la Viena si München. Pentru mine, Zamfir este si ramîne un mare artist. Cît despre new age, nu, nu ma consider apropiat. Eu sînt „old age”.

43. Si totusi, pe când „Din nou acasa”?

Raspunsul e dat.

Un interviu cu Dan Andrei Aldea – Partea III

Posted in Muzica, Progressive Rock on 11 Ianuarie 2008 by dorunastase

21. Ce-au însemnat pentru tine perioadele „experimentale”, „Duhul aurului” si colaborarea cu Teatrul „Bulandra”?

Viata. Inspiratie. Munca alaturi de Dorin-Liviu Zaharia a fost foarte interesanta, iar omul te inspira prin simpla prezenta, darmite cînd mai si deschidea gura. Iar despre perioada de la „Bulandra” – a fost o mare scoala pentru noi. Mare, uriasa cinste sa fim acolo, cot la cot cu oamenii de frunte ai teatrului românesc. Nu oricine se poate lauda ca l-a avut pe Liviu Ciulei – cu care e o cinste pîna si sa respiri aerul în aceeasi încapere – ca regizor sau pe Toma Caragiu, domnul Rebengiuc, Mariana Mihut, Ogasanu, Motu Pittis… sa-i mai numesc?… ca parteneri de spectacol. Cred ca e cea mai mare cinste pe care am avut-o în viata mea.

22. Cautai „forme” noi de prezentare a muzicii sau erai si tu preocupat de ideea de „opera rock” care-i obseda pe Tudan, Brandes sau Covaci?

Nu cautam nimic, eu în general gaseam. Totul se nastea. Cum am mai spus, nu cred ca daca „intentionezi” sa creezi ceva într-un anumit fel, ceea ce creezi va fi mai bun. Poate cel mai clar a spus-o Worringer (citez din memorie): „Care e diferenta dintre MANIERISM si STIL? MANIERISM este ceea ce apare într-o opera de arta potrivit vointei creatorului ei, iar STIL este ceea ce apare fara voia lui, si de multe ori împotriva vointei lui”. Adînci cuvinte – cel putin pentru mine.

23. Au existat trupe de dincolo care-au inspirat anumite piese Sfinx?

Evident. De pilda, întregul disc „Zalmoxe” este într-un fel raspunsul nostru (imperfect, timid, din toata saracia noastra) la discul „Olias of Sunhillow” al lui Jon Anderson. Înca si astazi, pentru mine „Olias” este cel mai bun disc scos vreodata de cineva pe aceasta planeta.

24. În general, se poate vorbi despre o anumita „intelectualizare” a rock-ului românesc din perioada post „beat” si pâna la explozia „hard”?

Poate ca da; în orice caz, pe vremea aceea si noi, si publicul nostru, mai deschideam din cînd în cînd cîte o carte. 25. Care este povestea celebrei „scânduri muzicale” si a lui „bibi sinthesizer”? „Scîndura” poate fi auzita pe „Zalmoxe”, în piesa „Pestera”. Era scîndura de calcat rufe a sotiei mele. Din ea am construit ceva asemanator cu o combinatie de sitar si vina: lipisem un fretboard de ghitara pe partea de jos, unde sunetul de sitar era dat de niste pînze de bomfaier taiate si îndoite cu talent:-) – iar pe partea de sus aveam vreo treizeci de corzi „de simpatie”, care vibrau prin rezonanta. Cine ma vedea prin tramvai cu camasa necalcata, uite, acum stie de ce. „Bib-synthesizer” a fost o porecla a primului nostru synthesizer, construit de Bibi. „Ce, ei au Moog-synthesizer? Si noi îl avem pe al nostru: Bib-synthesizer!” . Legenda spune ca Bibi l-a construit împreuna cu mine. Nu e adevarat. Eu eram doar „omul de Hei-Rup!”…”Hai Bibane, baga mare! Bravo, asa e bine! Mai pune un condensator! Hai, mai iute, ca uite, mîine-poimîine primeste Spitzi de la Phoenix un synthesizer, ce, vrei sa aiba ei primii?” La primul concert cînd l-am folosit înca nici nu era gata, se dezacorda grav de tot de la temperatura, asa mare era graba. Pîna la coada, nici nu mai stiu daca Spitzi l-a primit pe al sau înaintea noastra, sau totusi al nostru a fost primul synth auzit vreodata în România. Nici Spitzi nu mai stie. Dar nici nu mai conteaza.

26. Tu, care în show erai destul de linistit, uneori aproape apatic, cântai si Balada lui Ciprian Porumbescu când evoluai cu vioara asezata pe spate. Ce reprezenta acest „numar”: o simpla demonstratie de virtuozitate sau o forma de protest scenic?

Eram si eu un „mistocar de Bucuresti”. Ce protest, vere? Cum a zis si Seneca: „Qui protest” … pentru cei mai criticarzi: de fapt este „Qui prodest” – dar semnul „” se cheama „emote” si înseamna bascalie. De fapt nici nu era o demonstratie de prea mare virtuozitate. La Conservator se faceau chestii si mai iscusite. Mai glumeam si noi cîteodata, viata era oricum trista.

27. Ce ascundeau desele evadari „belgiene” ale Sfinx-ului din perioada 1974 – ’82: simple „suse” sau uneori erau si concerte sau turnee serioase?

Uite, sa-ti descriu cum arata, de pilda, „susa” de la Charleroi, ca sa-ti deschid si tie apetitul pentru asemenea „suse”. Sase luni de zile am cîntat într-un cabaret. De la 8 seara pîna la 6 dimineata. Zilnic. Fara zi libera. 10 ore în picioare. Încontinuu. Fara nici o pauza – cel mult 10 secunde între piese. Era interzis sa parasim scena, darmite sa fumam. Pe cine mai are chef de rîs, îl invit sa faca si el asemenea „suse”. Din acei sarmani bani agonisiti mi-am cumparat niste scule, sapun si hîrtie higienica. Aveam alta alegere?

28. Cam care ar fi „evenimentele” din „viata” Sfinx-ului care ar trebui amintite întotdeauna atunci când se scrie sau se vorbeste despre trupa?

Plecarea din trupa a lui Marian Toroimac. Pentru mine, Sfinx a murit în acel moment. Tot ce a urmat a fost o lunga agonie.

29. „Lume alba” a aparut mult mai târziu decât ne asteptam noi, cei care eram fani Sfinx, ca sa nu mai vorbim de „Zalmoxe”. Care au fost „culisele” celor doua albume? Este adevarat ca ele nu au fost acceptate în structura propusa de voi?

Cine mai stie oare? Planuri sînt multe întotdeauna si nici o data nu iese cum vrei. La „Zalmoxe” îmi amintesc de o lunga perioada de hartuiala cu cenzura. Ani de zile. Textul le era prea mistic si prea criptic… „Cine stie ce mesaje subversive or mai fi pe acolo?”. Aveau si oamenii dreptate, îsi aparau si ei pielea. Am cîntat „Zalmoxe” pe scena vreo doi ani, înainte de a primi aprobarea pentru disc.

30. Exista o preferinta a Electrecord-ului pentru anumite trupe? Ma gândeam acum nu neaparat la Savoy (care erau „pupilele” UTC-ului) dar si la Phoenix, Progresiv TM sau Metropol, care totusi erau rockeri „pe bune”!

N-am nici cea mai vaga idee.