Mother Gaia

Posted in Muzica on 12 Ianuarie 2008 by dorunastase

Mother Gaia, o exceptionala balada,in care cei de la Stratovarius abordeaza o muzica pozitiva si plina de sensibilitate. In ciuda aparentei veselii si energii, versurile scrise de Tolkki si Kotipelto sunt pline de melancolie. De fapt intreaga muzica are o aroma aparte de lirism – versurile sunt inspirate de iubire si de natura – toti membrii fiind preocupati de situatia ecologica a planetei. Auditie placuta!

Stratovarius

Posted in Muzica on 12 Ianuarie 2008 by dorunastase

Stratovarius sunt una din cele mai semnificative trupe din aria heavy metal-ului melodic a anilor ’90. Avand un sound dominat de melodicitatea decorativa baroc-malmsteeniana si de refrenele imnice de tip Helloween, au reusit sa se impuna generand totodata un intreg val de trupe ce au ales sa abordeze metalul melodic. In mai bine de 10 ani de prezenta intensa pe scena metalica, Stratovarius au redefinit practic standardele a ceea ce inseamna heavy metal melodic si, in plus, au construit alaturi de alte cateva trupe (Children of Bodom, Sonata Arctica, Nightwish) specificul unui metal tipic tarii celor 1000 de lacuri. Muzica Stratovarius, plina de optimism si de o vitalitate debordanta, care poate fi urata de cei mai inveterati misantropi, s-a constituit intr-unul din varfurile rock-ului modern.

Bazele au fost puse in 1982, sub numele de Black Water, de catre trei tineri finlandezi Tuomo Lassila (voce, tobe), Staffan Strahlman (chitara) si John Viherva (bas) porniti cu intentia de a face un heavy metal ca in anii ’70, Deep Purple, Black Sabbath, fiind principalele influente alaturi de cativa compozitori clasici. In 1984, Tuomo Lassila decide schimbarea numelui in Stratovarius, un cuvant derivat de la Stratocaster (tip de chitara produs de Fender) si Stradivarius (tip de vioara manufacturata de italianul Stradivari, 1644 – 1737, la inceputul perioadei barocului italian). In 1985, Staffan si John pleaca, fiind inlocuiti de Jyrki Lentonen si un tanar de 18 ani, fan Ritchie Blackmore, pe nume Timo Tolkki, venit de la Road Block. Timo Tolkki canta de la 7 ani, fiind pasionat de chitara clasica a compozitorilor spanioli, precum si de compozitiile lui Paganini sau Bach. Cu prima componenta stabila, trupa isi incepe activitatea concertistica si inregistreaza primul demo in 1987 cu Timo Tolkki la voce. In 1989 trupa prinde un contract cu CBS si inregistreaza primul album „Fright night” in doar o saptamana, alaturi de noul membru, claparul Anti Ikkonen. Trebuie mentionat ca Tuomo Lassila era student la conservatorul din Helsinki. Trupa incerca sa imbine heavy metal-ul anilor ’70 cu elemente ale muzicii clasice, dar albumul de debut este in cel mai bun caz, mediocru. Trupa are un sunet destul de banal, iar Tolkki este lipsit de calitati vocale. Insa cateva incercari de a imprima o anume originalitate exista, „False messiah” e un cantec reusit, iar „Fire dance” sau piesa de titlu arata ca ceva potential exista. Contractul cu CBS este reziliat, iar Jyrki Lentonen pleaca, basul fiind facut de Tolkki.

Trecusera deja 8 ani de la lansarea legendarului Malmsteen’s Rising Force ce dezvolta un foarte original stil de chitara de o clara inspiratie baroca (in privinta orchestrarii bogate, nu si a mesajului insa). Avand aceiasi mentori artistici – Ritchie Blackmore, Bach si Paganini – Timo Tolkki e receptiv si adopta aceeasi tipologie instrumentala baroca malmsteeniana bazata pe viteza si solistica cu multe detalii. In 1994, trupa lanseaza primul ei album cu adevarat original „Dreamspace” alaturi de talentatul basist Jari Kainulainen, ramans pana astazi in componenta trupei. Cele 14 piese arata o trupa matura, cu multa creativitate, constienta de propria valoare si gata de a-si incerca puterile in panteonul metalic. Exista piese in maniera Priest („Shattered”), hit-uri rock melodice a la Europe sau Def Leppard („Wings of tomorrow”) si balade, iar finalul albumului ofera un moment conceptual interesant dedicat misterului si explorarii necunoscutului „Thin ice” / „Atlantis” / „Abyss”. Trupa reuseste sa sustina primul turneu european si un foarte apreciat turneu japonez. In acelasi timp, Timo Tolkki isi duce la bun sfarsit un vis al tineretii, acela de a realiza un album solo. „Classical variations and themes” e o compilatie de piese vechi Stratovarius („Fire dance suite” e din 1986) si preluari dupa compozitii celebre precum „Concerto de Aranjuez” de Joaquin Rodrigo, „Death of a swan” de Ceaikovski, „Greensleves” – cantec traditional irlandez sau „Capriccio in A minor” inspirata din Paganini. Albumul e destul de simplu, oferind putine lucruri celor pasionati de chitara, iar vocea lui Tolkki suna ca nuca in perete pe alocuri.

1995 este anul lansarii definitive Stratovarius prin albumul „Fourth dimension” ce il aduce in prim plan pe Timo Kotipelto, vocalist melodic foarte inspirat, in cea mai buna traditie a lui Michael Kiske. Este albumul ce completeaza stilul trupei, definit pe „Dreamspace” si prezentat sub motto-ul „Keeping the melody in metal”. „Stratovarius” – compozitie instrumentala plina de virtuozitate, ce deja poarta evident marca stilului Tolkki, devine imnul trupei, iar piese precum „Against the wind”, „Distant skies” sau „Galaxies” sunt adevarate hituri live. „Lord of wasteland” e singura compozitie speed de pe album, ceea ce e oarecum ciudat, avand in vedere ca are versuri dezolante.

Schimbarea din 1996 definitiveaza componenta actuala a trupei, fiind adusi legendarul baterist Jorg Michael si Jens Johansson la clape. Ambii muzicieni, cu experienta in diverse genuri si cu multe albume la activ, aduc ultima atingere necesara constructiei maiastre Stratovarius. Jorg Michael e un baterist experimentat trecut prin multe trupe de la punk la thrash, dintre care cele mai cunoscute sunt Avenger, Rage, Headhunter, Mekong Delta, Grave Digger sau Running Wild, iar Jens Johansson e claparul de pe primele Malmsteen si de pe cateva albume Dio de la sfaristul anilor ’80. Jens, un tip pasionat de programare si componente electronice, a cantat pe aproximativ 30 de albume de diverse genuri: heavy metal, progresiv (Mastermind), muzica orchestrala (albume solo), experimental-electronica, aor, blues, rap, death metal, fusion, medieval (Blackmore’s night) avand o extraordinara disponibilitate artistica. Albumul „Episode” e o adevarat bomba de metal orchestral rapid cu influente progresive, fiind considerat de multi drept cea mai reusita productie Stratovarius. Solistica lui Jens devine de-acum complementara cu aceea a lui Tolkki definind acel „Finnish metal” tipic. Albumul este tras alaturi de un cor de 40 de persoane si de o orchestra de coarde de 20 de muzicieni, iar piese precum „Father time”, „Will the sun rise”, „Speed of light” sau „Tomorrow” devin emblematice pentru metal-ul melodic. Exista pe acest album o piesa extraordinara, ce reprezinta chintesenta universului Stratovarius, si anume „Stratosphere”. E o adevarata explozie de solistica pe chitara, o infuzie de energie in urechea ascultatorului unde Timo Tolkki isi foloseste tot arsenalul de abilitati chitaristice la o viteza de 1000 de km pe ora. Piesa sugereaza o continua cautare exprimata cu ajutorul imaginii artistice a zborului – o explorare a stratosferei – de catre un Icar ce se avanta tot mai sus cu o viteza ametitoare. E amuzant de stiut ca Tolkki are aviofobie (frica de zbor), de altfel el a compus si o piesa pe tema asta „Distant skies”. Albumul este un succes, obtinand aur in multe tari, vanzandu-se in 100 000 de exemplare numai in Japonia. Primul turneu mondial, numit „Episode” duce trupa prin toata Europa, Japonia si America de Sud.

In 1997, trupa isi incordeaza din nou puterile, inregistrand „Visions” la Noise, album ce ii plaseaza din prima pe locul 5 in topurile finlandeze, obtinand din nou aurul, ca in final sa atinga vanzari de 500 000 de exemplare. „Visions” e un album concept, bazat pe profetiile nostradamiene legate de sfarsitul lumii, interpretat de Stratovarius drept o catastrofa ecologico-nucleara alaturi exprimand dezumanizarea si desacralizarea umana. E unul din acele albume speciale pe care fiecare compozitie este o mica bijuterie. Liniile melodice sunt aproape hipnotice, excelent compuse si sustinute de scheletul puternic double bass al lui Jorg Michael. Piesa „Black diamond”, de exemplu, a fost inspirata de Bach, compusa initial pentru claviaturi si apoi transpusa in speed metal. Trebuie mentionat ca Tolkki si-a tras partile de chitara in doar 4 zile pentru a da un feeling spontan si cat mai sincer albumului. Versurile sunt foarte sincere si simple, iar trupa incearca sa asocieze un mesaj artistic fiecare compozitii. Excelente piese precum „Kiss of Judas”, „Paradise” sau „Legions” culmineaza cu un grand finale adus de „Visions” – un cantec de 10 minute ce trece prin toate starile Stratovarius, de la zbor chitaristic ametitor pana la momente de balada acustica plina de lirism. „Visions” reprezinta maximul din ceea ce ofera Stratovarius, fiind unul dintre cele mai ingenioase albume post „Keeper of the seven keys”.

Trupa face pe plac fanilor si lanseaza in 1998 dublul album live „Visions of Europe” cu peste 100 de minute trass in timpul turneului mediteranean, in Italia la Milano si in Grecia la Atena – unde trupa are popularitate maxima. Un album plin de hit-uri, cu sound impecabil si acompaniamentul constant al multimii. In Italia trupa are o asemenea popularitate incat este aleasa de mai multe magazine rock drept trupa anului. In cadrul festivalului de la Milano, chiar Helloween si Gamma Ray ajung sa cante in deschiderea lor. De acest festival este legata o intamplare neplacuta. Dupa Stratovarius urmau Pantera si Black Sabbath. Din cauza succesului pe care il au Stratovarius si a excitatiei pe care au dat-o celor 25 000 de oameni, managerul Pantera se infurie si forteaza pe cei de la sunet sa ii taie pe Stratovarius („cut these sons of bitches off”). Pentru ca spectacolul lor a fost scurtat fata de programarea initiala, Timo Tolkki se intoarce pe scena si isi sparge chitara in fata multimii enervata de decizia celor din spatele scenei. Ca reactie de protest o buna parte din public s-a departat in timpul concertului Pantera.

„Destiny” (1998) deschide cea de-a treia perioada a muzicii Stratovarius. Trupa acorda mai putina atentie laturii progresive, iar proportia acelor solo-uri geniale precum „Holy vision” se diminueaza. Avem insa mai multa melodie si mai multe piese candidate la categoria hit-uri. In ciuda aparentei veselii si energii, versurile scrise de Tolkki si Kotipelto sunt pline de melancolie. De fapt intreaga muzica are o aroma aparte de lirism – versurile sunt inspirate de iubire si de natura – toti membrii fiind preocupati de situatia ecologica. Deja fiecare album se vinde extrem de bine, iar inca de la aparitie se intra pe primele pozitii in topuri. „Destiny” devine number 1 in Finlanda inca inainte de lansarea oficiala. Albumele sunt excelent realizate, iar in privinta sunetului: beton armat. Cu exceptia primelor 3 albume, Stratovarius a excelat la acest capitol. Timo Kotipelto e considerat drept cel mai bun vocalist al anului de numeroase publicatii rock, iar trupa este premiata de forurile muzicale finlandeze, fiind cel mai bun export cultural al tarii celor 1000 de lacuri.

2000 le aduce un contract cu Nuclear Blast, iar „Infinity” continua linia initiata pe „Destiny” – un metal foarte rapid si cu multa, foarte multa melodie – iar „Hunting high and low” e aleasa drept melodia anului de numeroase publicatii rock. „Mother Gaia”, o compozitie de 8 minute, e piesa de exceptie a albumului, cantata in deschiderea concertelor, ce abordeaza din nou o tema ecologica. Intre 2000 si 2001 trupa concerteaza intens, efectuand si un turneu foarte apreciat cu Sonata Arctica si Rhapsody in deschidere. Popularitatea Stratovarius este imensa pe tot teritoriul Europei, fiind cotata drept una din cele mai bune trupe de heavy metal atat datorita albumelor cat si show-urilor.

Ca urmare a succesului nebun si a obositoarelor turnee efectuate, muzicienii Stratovarius simt nevoia unei pauze de 2 ani, pana in 2003. Trupa lanseaza o compilatie de 77 minute cu piese rare, majoritatea lente si ceva preluari numita „Intermission”. Fiecare decide sa se ocupe de proiectele sale solo, iar de notat ar fi albumele Timo Tolkki si Timo Kotipelto. „Hymn to life” este cel de-al doilea album al lui Tolkki, el face chitara, basul, vocea, o parte din clape si productia, iar ca invitati sunt Michael Kiske, Kotipelto si Sharon den Adel (Within Temptation).

Foarte prolifica, in ianuarie 2003 trupa pregateste lansarea celui de-al noualea album, muzicienii sunt toti plini de energie si nu dau semne ca intentioneaza sa incheie povestea Stratovarius.


Neusiedl am See

Posted in Calatorii, Echipa nasti on 12 Ianuarie 2008 by dorunastase

Interviu cu Paul Prisada

Posted in Progressive Rock on 12 Ianuarie 2008 by dorunastase

Grupul tulcean ACCENT are doua inceputuri. Primul, pe vremea cealalta, iar al doilea, in cursul acestui an. Folosesc la introducere cateva cuvinte scrise de dramaturgul si prozatorul Stefan Caraman, egal de tulcean: „Atunci, ca si acum, ACCENT nu avea fani, avea prieteni, nu avea public, avea indivizi”. Continua Caraman: „Faptul de a scoate dupa atatia ani un album (chiar daca adunand creatiile initiale), intr-un moment in care capra blonda deopotriva cu rocker-ul pacalit (fie el ascuns si dincolo de nori) tin sus afisul irosirii pentru nimic, inlocuind marsul catre comunism cu dansul catre cretinism, e doar o dovada in plus ca ACCENT a ramas la fel – pur si simplu un reper valoric. Putini ar avea dreptul sa-i priveasca in ochi. De altfel, putini au si facut-o”.

Rep: Cati va privesc in ochi, domnule Prisada?

Paul Prisada: In mod normal, ar fi trebuit sa incepem mult mai vesel si mult mai aplicat pe subiectul pe care-l vom aborda. Din pacate, raposatul Florian Pittis, cel care trebuia sa scrie bucletul pentru noul nostru C.D., nu ne mai poate privi… Prietenia mea cu el data din 1973… Revenind, ACCENT a luat fiinta dupa un nucleu de grup melopeic, format din mine si Nicolae Sava; apoi, in august 1979, ni s-a alaturat Georg Torz, flautist la grupul timisorean Progresiv TM, dupa care a inceput epopeea unuia dintre cele mai importante grupuri pe care care le-au dat Tulcea si Romania.

Rep: Ce canta ACCENT, de fapt? Unde va incadrati? Nu va adresati publicului Cenaclului „Flacara”, de exemplu.

P. P.: Nu, este vorba de un public care pe vremea aceea asculta Jethro Tull, Genesis, Led Zeppelin, Deep Purple, Black Sabbath sau Yes cu mare grija si mai ales cu frica, din motivele Departamentului orhideelor cu ochi albastri (fosta Securitate). Melopeici la inceputuri, cantam cam in stilul lui Simon & Garfunkel, dupa care flautul lui Torz a dus formatia la un folk-rock progresiv. Dincolo de restrictiile vremii, era un public avizat, tinand cont de texte, de stilul compozitiilor noastre si mai ales de pletele pe care indrazneam sa le purtam pe atunci, acestea contand – desigur – doar pentru aparitiile noastre televizate.

Rep.: Nu v-ati conformat „discografiei” epocii de aur, iar asta nu dadea bine la c.v.-urile dumneavoastra…

P. P.: Dupa doua piese orchestrale am trecut la piese cu (sub)text. Din nefericire pentru sistemul de pana la Carnavalul din decembrie 1989, textele erau din Mircea Dinescu, Ion Barbu, Gheorghe Bogorodea, Ana Blandiana. Textele deranjau regimul pe care, ca atare, a trebuit ca-n 1981, 1983 si 1986 sa-l pacalim, pentru a inregistra piesele, recurgand la variante alternative de text. Nu se vorbea nimic despre comunism, magistrale albastre sau despre „patrie, draga!”, ci erau la limita. Spre exemplu, „Sarpele Intaiul” si „Oul dogmatic” sunt „asezate” pe versurile lui Ion Barbu. Cand am fost chemat la Securitate, am recitat din „Oul dogmatic”, iar securistii au interpretat primele versuri ale poeziei („E dat acestui trist norod/ Si oul sterp ca de mancare”), ca pe un afront la adresa conducerii de stat si de partid, precum ca nu se gaseste de mancare prin magazinele Romaniei! Poezia chiar se invata de catre liceenii din an terminal, ca bibliografie obligatorie. Atunci mi-am dat seama cata cerneala au baut securistii…
Dupa vreo doi ani de cantat s-a petrecut si lansarea noastra pe „marea scena a tarii”. Pana atunci, ori pe la ce festivaluri ne produceam, castigam tot ce se putea, dar numai cu piese orchestrale. Aveam prieteni prin jurii, prieteni (in sens muzical) care se bateau cu cei de la U.T.C. si P.C.R. Ca borna a criticii muzicale, valoarea noastra a fost recunoscuta in martie 1981 cand, dupa o preselectie foarte dura, am fost invitati la Festivalul International de la Bucuresti, la Club „A”, unde, dupa un recital de trei sferturi de ora, am convins. Dovada ca am ramas pe primul disc live, care chiar asa se numeste, „Club «A»”, cu piesa „Alarma falsa”. La acel festival au participat cele mai bune trupe ale momentului.

Rep.: Care-i povestea „Sarpelui Intaiul” si cine l-a incalzit la san?

P. P.: Un sarpe intreaba, un al doilea ii raspunde. Am extras versurile din lirica lui Ion Barbu, anume din „Uvedenrode”: sarpele indeamna la pacat, ispiteste.

Rep.: Cu ce deranjati, de fapt, ca textele – in sinea lor – nu erau explicite?

P. P.: Lor le era frica de prieteniilor noastre cu o lume care putea sa schimbe sistemul, dar mai mult din cauza prostiei lor, a securistilor. Vreau sa precizez: la ACCENT sunt cel putin trei lideri, caci noi am plecat de la si am ajuns la o „societate deschisa – Georg Torz, Nicolae Sava si eu.

Rep.: Cum e cu noul C.D.?

P.P.: Noul nostru album se numeste „Coincidente premeditate” si va iesi pe piata la inceputul lunii noiembrie. In prima faza, va fi un tiraj mai mic si in conditii grafice deosebite, iar aici il amintesc indeosebi pe prietenul nostru, Alexandru Andries. C.D.-ul contine 16 piese, patru fiind de pe albume mai vechi de-ale noastre, restul fiind noi sau remixate. Pentru inregistrari, am vorbit cu fostul, actualul si viitorul nostru coleg, Torz, in Germania. Dupa uzanta, am facut o prima inregistrare aici, in Romania, „tragand” doar instrumentele, am plecat apoi in Germania, in Karlsruhe eu si cu Nicolae Sava, unde am inregistrat si vocile, si flaut, si muzicuta, si dramba… Asadar, Torz, Sava, eu, Calin Grigoriu, Florin Lefter, Marian Ene si Florin Laghia, colaborator. Cat despre fosti componenti ai trupei, il voi aminti pe Marcel Lovin, un chitarist de exceptie, plecat intre timp la cele vesnice…

Rep.: Cat despre cenzura „de dinainte”?

P. P.: In 1981, am fost invitati la mai multe spectacole in Bucuresti. La un moment dat, raposatul Tudor Vornicu ne-a invitat si la T.V.R. Toate bune si frumoase: am terminat concertul pe la ora 23.00, la 0.30 eram cu toatele in Studioul nr. 4 si, cand Vornicu a vazut ce plete lungi aveam eu si Torz, a zis: „NU! Tovarasul Ceausescu a ordonat sa nu se mai «intre» cu plete!”… Pana atunci, noi mai filmaseram la Televiziunea Romana multe piese, dar cu multa apa, cu mult zahar si cu multe clame-n par, si nu se vedea nici un profil. Dar, in seara aceea, am plecat suparati la hotel, ne-am promis sa nu ne tundem (chit ca la Gara de Nord era o frizerie deschisa…). Mi-a parut rau si-mi pare si acum ca a fost un schimb dur de replici cu Vornicu. Oricum, la hotel am compus, de suparare, o piesa cu titlul original „Aproape o stare mistica” sau „Cum se taie patrunjelul”. Cand am fost zei, cand eram ultimii oameni pentru Televiziunea Romana; traiam stari ciudate. Din cauza climatului politic, evident, caci nu era vina profesionistilor din Televiziune.

Rep.: Inainte de 1990, ati aparut in presa locala, nationala…

P. P.: … chiar si internationala. In presa de dinainte, am aparut mai mult prin almanahuri. Sau sa spun „almanahe”? Nu, ca nu suntem in Sectorul 5 al Capitalei. Pe atunci, era mai usor sa aparem in acest tip de publicatii, fiindca acestea erau dedicate oamenilor muncii. Erau pentru divertisment, estivale s.a.m.d. Nu pot spune ca „Informatia Bucurestiului” nu a fost foarte aproape de noi, mai detinem o publicatie cehoslovaca din 1982, dar nici pana acum nu am tradus textul.
In 1981, cum spuneam, a aparut primul disc live din Romania, pe care sunt „prezente” doar sapte trupe. Noi, printre ele, cu o piesa orchestrala, intrucat cele cu text deranjau. In 1983, alt „vinil”, scos de Electrecord la norma, cu o piesa de rock mai lejer, dansanta, „… ce meserie libera e arta…”. In 1986, un nou album: noi, pe o parte, Pro Musica (din Timisoara), pe cealalta.

Rep.: Cand ati intrerupt cantarile?

P. P.: In decembrie 1986. Nici noi nu stim ce s-a intamplat. Important este ca oamenii sistemului au reusit sa ne desparta si sa ne imparta pe cai diferite.

Rep.: Spune tot Stefan Caraman ca „ACCENT acompania dizarmonic zgomotul pasilor adaugati sincron”.

P. P.: Stefan sugereaza ca nimeni nu a putut sa ne puna cu botul pe labe. Am facut disidenta muzicala. Multi muzicieni buni (Aldea, de exemplu, sau de la Phoenix, de un altul) au luat calea strainatatii.
Cu trei personalitati diferite, cele amintite mai sus, in ACCENT ar fi parut greu de identificat un numitor comun. Nu a fost asa. Eram indivizi care vroiam sa facem aceeasi muzica; nu stiam cum sa-i spunem, dar asta e alta discutie, dar stiam cum trebuie sa sune. A fost un fel de muzica la prima auditie…

Modestie

Posted in Pictura, Usa spre cer on 12 Ianuarie 2008 by dorunastase

Timp de 35 de ani, Paul Cezanne a trait necunoscut, pictand capodopera dupa capodopera, pe care le daruia prietenilor sai, care nu banuiau nimic. Iubirea pe care o avea pentru munca lui era atat de mare incat nu s-a gandit niciodata sa atinga celebritatea, la fel cum nu a banuit nicio clipa ca intr-o buna zi va fi considerat parintele picturii moderne.

Faima lui se datoreaza unui negustor din Paris, care a strans cateva dintre picturile lui, a deschis o expozitie si le-a prezentat lumii artistice. Lumea a ramas uimita sa descopere existenta unui maestru.

Maestrul a ramas cel putin la fel de uimit. A sosit la expozitie la bratul fiului sau si nu si-a putut retine uimirea cand si-a vazut picturile expuse. Intorcandu-se catre fiul sau, el i-a spus:

– Priveste, le-au inramat!

Instantanee

Posted in Calatorii, Echipa nasti on 11 Ianuarie 2008 by dorunastase

Bucuria de a cinta – Roger Waters – Time / Breathe Reprise – 03 Septembrie 2007 – Colombia

Posted in Pink Floyd, Progressive Rock on 11 Ianuarie 2008 by dorunastase


O secventa recenta marca Roger Waters, (din 3 Septembrie 2007), un excelent exemplu in care se vede ce inseamna bucuria de a cinta, a domnului Waters si a companiei. Auditie placuta! Cu volumul putin mai sus, de asta data. Ca sa puteti simti exceptionala introducere pe tobele elctronice, pe fundalul secundelor batute in ritm de metronom, execuatat magistral pe basul de aur al lui Roger.