Un interviu cu Dan Andrei Aldea – Partea II

11. Cu ce impresii ai ramas de la primele doua editii ale festivalului Club A?

Primul festival nu l-am vazut, dar la al doilea am participat. Pentru acea vreme a fost uluitor. Sa fii împreuna cu toate celelalte formatii era un sentiment tare frumos. Cînd la gala finala am avut probleme cu un cablu, Nicu Covaci a sarit pe scena si mi l-a înlocuit. Eu însumi, în timpul concertului grupului Chromatic, eram „urechea din sala”: le faceam semne din sala cum sa corecteze sunetul. Asa functionau lucrurile între noi pe vremea aceea

12. Cum s-au nascut „Languir me fais”, „Sir de cocori” si „Blues absurd”?

Cum s-a nascut „Languir” n-am de unde sa stiu, ca n-am fost acolo cînd l-a compus Enescu. Cît despre celelalte… nu prea e nimic interesant de povestit. Asa faceam noi muzica. Ce vrei, „mistocari de Bucuresti”. Nu voiam s-o facem asa, asa iesea ea. De altfel, nu cred ca daca omul vrea – sau îsi face planuri – sa faca muzica într-un anumit fel, va iesi ceva mai bun. Muzica se naste „în stomac”, nu în creier. Creierul doar educa stomacul. Despre „Blues absurd” am o amintire foarte frumoasa, hai s-o povestesc. Piesa era în asa fel construita, ca în mijlocul piesei Marian Toroimac se scula de la tobe si facea un lung solo de pian. Acum între noi, ca Marian nu aude: Marian avea un fel de-a cînta la pian… cum sa-l calific?… foarte personal, destructiv si spectaculos. Banuiesc ca nici el însusi nu prea întelegea ce cînta, dar asta nu dauna lucrurilor. Dupa un solo de pian cîntat de Marian, nu prea se încumeta vreun pianist sa se aseze la pian. Ei bine: vine festivalul, noi participam, cîntam printre altele si „Blues absurd”, Marian face solo-ul sau, luam premiile de rigoare – si dupa festival primesc un telefon de la Oschanitzki – mare onoare – care ma invita sa luam masa împreuna la restaurantul Berlin. Oschanitzki fusese membru în juriul festivalului si pe vremea aceea era considerat „eminenta cenusie”, „ultima instanta” etc. Muzicianul prin excelenta. Tremurînd de emotie, ma prezint la întîlnire, petrec cu gentlemanul o seara minunata, vorbim despre muzica, gentlemanul ne lauda piesele (ceea ce pentru mine însemna mai mult ca toate premiile luate) – iar la despartire, ma trage spre el si-mi sopteste la ureche, „sa n-auda nimenea”: „Psst, si te rog fa-mi o mare, mare favoare: data viitoare, nu-l mai lasa pe omul sa se aseze la pian, ca e o jignire pentru muzica!” Da… asa cînta Marian la pian… pîna si Oschanitzki, guru-ul pianului, s-a speriat de el.

13. Exista o competitie reala între trupele acelor timpuri sau erati prieteni si va stimati reciproc?

Cum vedeau celelalte trupe problema, nu stiu. Dar cu cele cu care eram prieteni, eram prieteni. Si ne stimam reciproc. Competitia nu excludea prietenia.

14. Ce-i determina pe unii muzicieni sa aleaga „calea barurilor sau a spectacolelor de revista”, iar pe altii sa „lupte” cu numeroasele sicane ale autoritatilor?

Pe ambele grupe: foamea.

15. A propos de „sicane”, când te-ai izbit pentru prima data de o „talpa” pusa de autoritati si în ce-a constat ea?

Mai bine sa povestesc despre ultima izbire. Ne-au chemat sa cîntam la Sala Palatului, într-un „concert de împaciuire”, trupe rock, Orchestra Radio etc. Dezastrul a început la repetitia de sunet, cînd ne-au vazut cum ducem pe scena niste mastodonti de boxe. Imediat a venit un gentleman de la cultura ca sa ne interzica sa punem boxele proprii: sau scoatem afara boxele alea mari si periculoase, sau nu mai cîntam. Nici o problema pentru noi, ce-am avut si ce-am pierdut: „Sandu! afara cu boxele! si cu noi tot afara, ca uite, nu mai cîntam!” „Foarte bine, nu cîntati!” a zis amenintator omul de la comitet; dar între timp, i-a soptit cineva la ureche ca treaba nu e asa simpla; daca nu cînta Sfinx, nu se stie cum va reactiona publicul care, în mare masura, pentru Sfinx vine la spectacol. Lucrurile au escaladat, eu tunam si fulgeram împrejur, „ce, vine un bou de la cultura sa… lasa-ma domne, ce te bagi? nu te-am facut bou, desi esti! vorbesc cu colegul meu, ce tragi cu urechea?!” – si toate astea în public, sub ochii uimiti ai Orchestrei Radio, pentru care un asemenea mod de a discuta cu politrucii de la partid era cu totul neobisnuit – si care ne încurajau pe tacute. Mai cu cearta, mai fara cearta, omul a gasit o metoda sa ne faca sa nu plecam, dar totusi sa-si salveze onoarea într-un fel: ne-a dat voie sa punem boxele noastre, dar cu conditia „dar nu tare, stiti! uite, pe fotoliul acela va sta tovarasa Gîdea, si daca e tare se supara! Vreti sa se supere tovarasa Gîdea, ministrul Culturii?” „Nuuuu, cum o sa vrem asta? promitem ca va fi încet! ca un cîntec de leagan!”….dar omul nu observa cum între timp Sandu deja masura unghiurile cu metrul si întorcea cele doua movile uriase de boxe în asa fel încît sunetul plecat din ele sa se încruciseze exact pe acel fotoliu, unde seara era asteptata tovarasa) Ei bine, vine seara, apare tovarasa, începe concertul, vine rîndul nostru… Prima piesa a noastra era „Din nou acasa”, care începe foarte încet; la un moment dat, apare un solo lung de synthesizer, care si el începe tiptil-tiptil – de, sa n-o suparam pe tovarasa! – dar creste… creste… CRESTE… apare al doilea synthesizer… CREEESSSTEEE (între timp, la consola de mixaj Sandu nu mai prididea sa creasca si el volumul) …si totul se termina cu o explozie uriasa, apocaliptica. Noi aveam în boxe niste becuri de protectie, care erau „ultima siguranta” – cînd era distructiv de tare, se ardeau ele întîi, ca sa nu se arda difuzoarele. Ei bine, la acea explozie s-au ars becurile în jumatate din boxe, asa tare a fost. Mare noroc a avut tovarasa cu viata dînsei sexuala saraca; caci daca nu, avea acolo pe loc o nastere prematura. În orice caz, a tras o sperietura zdravana, a parasit furibunda sala si a dat ordin ca „aceasta formatie Sfinx sa fie stearsa din viata muzicala româneasca”. Fratilor, cînd dadea Suzana Gîdea un ordin, nimeni nu cîrtea, caci era prietena „celeilalte tovarase”. În cazul nostru, a cîrtit cineva: mi s-a soptit ca Sile Dinicu si Laurentiu Profeta au amenintat cu demisiile daca ni se întîmpla noua ceva (respectul meu etern pentru amîndoi, ceea ce au facut a fost extraordinar) – si uite asa, astazi nu sînt la canal, ci la rîul Isar:-) Dar n-a lipsit mult.

16. Ce însemna pentru voi cenzura? Va determina sa cautati „mesaje” încriptate? Cam care erau acestea în textele, muzica sau show-urile Sfinx?

Cenzura era omniprezenta. Orice spectacol era mai întîi „vizionat” de tovarasii. „Cînd începeti turneul, Nae?” „Poimîine avem Vizionarea” La un spectacol de teatru trebuia sa ai grija ca eroul pozitiv sa intre si sa iasa din scena printr-o anumita parte, caci partea cealalta te-ar fi dus cu gîndul la „pleaca pe la vest” sau cam asa ceva. Era ridicol. La „Lumina lina” i-a deranjat versul „Trei oameni vor veni sa-l vada” – ca de, „trei” e mistic, tovarasi. Ne-au impus modificarea absurda „MULTI oameni vor veni sa-l vada” – ceea ce era atît de stupid, ca am acceptat pe data. „Cîntecul blazatului” a devenit „Fiii soarelui”. Dar cea mai stupida întîlnire cu cenzura s-a întîmplat unui alt grup. Pe vremurile de început exista un grup numit „Entuziastii” care la un moment dat voiau si ei sa scoata un disc mic; pentru asta compusesera un cîntecel nostim si inofensiv, despre tineret si muzica: „la-la-la etc, muzica cu orice pret” – sau asa ceva. Dar ochiul vigilent veghea! Baietii au fost chemati la interogatoriu. Nu cacofonia „…ca cu…”deranja partidul. Alta era problema. „Ia spuneti, tovarasi, cum vine asta? Cum adica „muzica cu orice pret”? CHIAR CU PRETUL TRADARII PATRIEI SOCIALISTE????”

17. Se vorbeste despre o lista, elaborata de autoritatile vremii, a circa 400 de cuvinte interzise a fi folosite în textele rock. Este adevarata aceasta lista, si daca da, cam care erau cuvintele interzise?

Eu n-am vazut o asemenea lista, dar desigur, nu aveai voie sa pronunti cuvîntul „cenzura”, de exemplu Nici macar cuvîntul „rock”, sau „folk” nu erau prea iubite. De ce crezi ca a inventat Paunescu termenul „muzica tînara”? 18. Crezi ca existau anumite personaje care prin pozitia pe care-au avut-o au facut mult rau rock-ului românesc? Poti numi câteva? Nu pot numi pe nimeni. Pentru mine, cei responsabili cu cultura aveau niste fete cenusii si uitam numele lor o clipa dupa ce terminam conversatia cu ei. De altfel, toti se numeau Oiescu, Bouleanu, Hidosu sau alte asemenea nume cu vechi traditii culturale.

19. Au existat infiltrari ale trupelor rock cu „tovarasei cu ochi albastri”?

Desigur. Pe unul dintre ei am avut onoarea sa-l suport ani de-a rîndul, în grupul Sfinx.

Daca da, numeste-mi, daca vrei, câtiva sau eventual explica-mi cam care era rolul lor.

Pe omul meu îl chema Cernea. Ce rol avea, nu stiu. De pilda, a avut rolul sa ma urmareasca pîna la frontiera germana ca sa ma prinda sa nu fug. Cu doua masini au gonit dupa mine. Cred ca omul avea si un grad – în orice caz, mi s-a povestit ca o saptamîna înaintea revolutiei din România, individul a pariat cu niste gentlemen: a spus ca „va fi o revolutie, care va începe pe data cutare si se va termina pe data cutare” – si a cîstigat pariul. Nu cred ca orice ciripitor de duzina ar fi avut acces la asemenea informatii. Precis individul avea un grad sau era mafiot de cercuri înalte.

20. Consideri ca ar folosi la ceva „demascarea” asa de târzie a acestora?

Da. Ar fi ridicol sa stim adevarul despre ei si totusi sa nu-i demascam. Prea ar fi viata nedreapta.